De ce nu mai au teatrele un repertoriu coerent?

E o întrebare care n-are cum să nu te izbească, dacă te uiți la programul teatrelor din București și nu numai. Și e o întrebare la care, nu mă îndoiesc, unii ar răspunde că nu-i adevărat, „repertoriul există, iată-l!“, pe ideea că „până la urmă, te conving că e ca mine, dacă întorc lucrurile cum vreau eu“.

Adevărul e că puține sunt teatrele care și-au păstrat sau și-au configurat o direcție coerentă repertorială, pe săli. Poate și din pricina faptului că secretarul (secretariatul) literar și-a pierdut în mare parte sensulul inițial și că piesele sunt acceptate în funcție de cu totul alte criterii. Într-unul din numerele viitoare revista Yorick își propune un dialog cu directori de teatre și secretari literari despre felul cum sunt alese piesele.

La o privire din afară, lucrurile par așa: fiecare teatru încearcă să aducă din când în când un nume tare (premiat!) din rândul regizorilor, ca să își asigure succes. Iar regizorul respectiv își permite să pună condiții. Vrea o anumită piesă și pe aia o montează. Și fiecare teatru cu clienții lui.

Teatrul Național din București are o scuză în prezent, e în reparații. Și încă n-are cum să-și configureze un repertoriu clar pe săli, atâta vreme cât sălile sunt deocamdată alea care sunt și spectacolele sunt mutate de la una la alta ca să se poată juca. Altminteri, amestecul s-ar justifica doar prin faptul că la Teatrul Național publicul ar trebui să găsească… de toate, de la „Fata din curcubeu”, spectacolul Liei Bugnar după textul Liei Bugnar, la „Conu’ Leonida…”, producția lui Silviu Purcărete, după textul lui Caragiale, în aceeaşi sală. Să sperăm că odată cu noua clădire lucrurile se vor limpezi.

În ceea ce privește Teatrul Nottara, teatru bulevardier, așezat pe bulevard, ar fi greu de explicat cum și ce se întâmplă acolo. Un amestec de texte contemporane cu texte clasice, comedia de bulevard de bună calitate nu se mai practică, iar ceea ce e adus în loc lasă impresia de „la marea întâmplare”. Se simte lipsa unor spectacole precum celebrul „Puricele” al lui Mălăele, care, da, era comedie de bulevard, dar asumată și atât de bine făcută… spre deosebire de atâtea montări cu pretenții de azi. La Teatrul Mic, Dumnezeu cu mila, greu de spus și de explicat ce se întâmplă și încotro. Și are două săli… Câte nu s-ar putea face la Teatrul Foarte Mic! Și exemplele ar putea continua.

Există, e-adevărat, o oarecare coerență la Teatrul Bulandra, la Teatrul de Comedie și la Teatrul Odeon, dar și aici ar fi multe de discutat. Sigur că trăim într-o lume a diversității, dar, în condițiile în care fiecare teatru are cel puțin două săli, e păcat că măcar una dintre ele nu dezvoltă programe coerente pe stagiuni, pentru dramaturgie contemporană, pentru dramaturgie contemporană românească, pentru texte clasice, pentru tineri regizori, pentru tineri actori, pentru proiecte de diverse tipuri, pentru experimente.

De fapt, toate astea există „în plan” și pe hârtie. Însă, e evident, de la plan la faptă distanța e lungă.