Şi a fost 2009, anul Centenarului Eugen Ionesco. Şi, dată fiind scrisoarea trimisă de Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, în iulie, în care spunea că tatăl ei este scriitor francez, a cărui unică patrie a fost Franţa, oamenii de cultură din România, pasămite revoltaţi, s-au lăsat păgubaşi. Da, e adevărat, Marie-France, posesoarea drepturilor de autor asupra operei lui Eugen Ionescu, a interzis ortografierea numelui tatălui său pe româneşte şi a condiţionat dreptul de a monta piesele celebrului său părinte de precizarea că acesta a fost scriitor francez, pentru că a trăit în Franţa şi a scris în franceză.
Dar care a fost reacţia oficială a oamenilor de teatru din România, având în vedere faptul că este vorba despre unul dintre cei mai importanţi dramaturgi din secolul XX? Cum au protestat împotriva inflexibilităţii lui Marie-France? Ce dezbateri au iniţiat pentru a căuta soluţii?
Sigur, s-au revoltat cu toţii. Din motive de natură etică şi intelectuală, se înţelege. Reprezentanţii culturii noastre, fie ei cu putere oficială (Theodor Paleologu, ministrul Culturii, sau Nicolae Manolescu, ambasador pe lângă UNESCO), fie fără (criticul literar Dan C. Mihăilescu), au vorbit despre lipsa de fundament a hotărârii a lui Marie-France şi despre caracterul ei abuziv. Dar cum au acţionat pentru a repara o nedreptate şi, mai mult, o inexactitate? Unde şi-au făcut auzite glasurile? Cum au luat atitudine? Ce importanţă i-au dat subiectului?
Nicolae Manolescu a obţinut Decizia 7.5 a Comitetului UNESCO care a permis sărbătorirea centenarului în România, în ciuda dorinţei exprimate de fiica scriitorului. Cum s-a sărbătorit? Printr-un simpozion destul de palid, organizat de Ministerul Culturii şi susţinut săptămâna trecută la Teatrul Naţional din Bucureşti, printr-o masă rotundă şi un spectacol pe o piesă a lui Matei Vişniec, susţinute la UNESCO astă-vară, şi prin secţiunea dedicată dramaturgului în ediţia 2009 a FNT-ului. E mult? E puţin? Yorick crede că e cam puţin şi cam neconvingător. Iată că un dramaturg cu un uriaş impact internaţional, de o importanţă vitală pentru arta secolului XX, creator cu dublă identitate sau cu identitate mixtă, cum vreţi să-i spuneţi, privat de o dimensiune definitorie a identităţii sale, cea românească, la un secol de la naşterea sa nu stârneşte decât un foc de paie care se stinge şi gata. Atitudinea decidenţilor şi a oamenilor de cultură de la noi, a presei cotidiene nu mai zic, s-ar putea rezuma cam aşa: „Marie-France a hotărât aşa. Ce absurditate! Un abuz! O nebunie! Asta e.” Unde e dezbaterea? Unde e opoziţia faţă de decizie? Simpozionul de săptămâna trecută a fost reflectat în câteva vorba de două publicaţii şi cam atât.
Fără îndoiala că românitatea lui Eugen Ionesco este o temă pe care Yorick n-o poate tranşa singur. Subiect de filozofie, sociologie, psihologie, literatură şi câte şi mai câte. Literaţii şi nu numai se luptă de secole cu relaţie dintre biografie şi operă şi tot nu-i vin de hac. Carevasăzică, o temă delicată, cu multe implicaţii, susceptibilă de interpretări numeroase, deci inepuizabilă. Dar cum se poate să nu acorzi importanţă unui astfel de subiect şi unui asemenea eveniment? Unde sunt cei care fac teatru? Unde sunt cei care promovează cultura română, specialiştii în politici culturale, concept intens utilizat în ultimii ani? Dar cu imaginea României în lume cum rămâne? Sau cu revizitarea şi trierea valorilor? Unde sunt ziariştii şi publiciştii care observă şi comentează fenomenul cultural? Yorick crede că subiectul merită mult mai mult decât un simpozion lipsit de viaţă, câteva voci contrariate, care se aud în cadru oficial, şi câteva rânduri într-o publicaţie, cum ar fi http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/876599/Eugen-Ionescu-omagiat-fara-Marie-France/ sau http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-6534066-centenarul-eugen-ionesco-scriitor-francez-nascut-romania-sau-scriitor-roman-limba-franceza.htm. Dumneavoastră ce credeţi?
Print
e o rusine ce se intampla cu eugen ionescu. bine, pe de alta parte e adevarat ca noi n-avem niciun merit ca ionescu e ionescu si ca nu prea meritam sa ni-l revedndicam, dar oricum e o rusine ce se intampla cu autoritatile din Romania.
doamnei marie france ionesco i se atribuie cuvinte pe care nu le-a rostit si intentii pe care nu le are. centenarul ionesco organizat de mccpn si unesco acum cateva zile la tnb, numeroasele premiere din acest an, pe scenele din ro sunt realitati care contrazic alegatiile impotriva doamnei ionesco. singurul lucru pe care fiica scriitorului l-a spus – si are dreptate! – este ca ionesco nu este un autor care sa fie jucat numai la aniversari. e foarte straniu ca oamenii care o aplaudau pe marie france ionesco acum cativa ani, cand a militat impotriva rinocerilor din ro si din tnb, o demonizeaza acum. intr-o europa descrisa ca spatiu comun pentru exprimarea diferentelor, eugene ionesco este european ca gen proxim si roman sau francez ca diferenta specifica. personalitatile artistice cu dubla expresie sunt punti intre culturi si imbogatesc deopotriva tara natala si contextul universal. orice alta abordare a identitaii lui eugene ionesco tine de un limbaj pe care il credeam uitat. VIF