Într-un interviu acordat de curând, Andrei Şerban îmi vorbea despre dimensiunea doar pe orizontală a textelor din dramaturgia contemporană: „Foarte rar în dramaturgia contemporană se întâmplă să existe acest paradox al misterului pe care îl are, de exemplu, tragedia greacă. Altfel, scriitura contemporană nu face decât să se oprească la o singură dimensiune. Mă uit spre generaţia tânără şi-i văd că vor să aibă curaj, să spună lucrurilor pe nume, vor să facă un teatru foarte direct, angajat în social, încercând să trezească într-un fel conştiinţele împotriva nedreptăţilor… Dar nu reuşesc să satisfacă nevoia de o altă hrană.”

Nu de discuţii aş zice că duce lipsă cel mai tare dramaturgia contemporană autohtonă. Şi nici de texte. Cantitativ, ele există. Problema cea mai mare este că ele nu sunt montate sau, atunci când sunt, totuşi, puse în scenă, vorbim de cazuri izolate. Fie regizori care îşi scriu propriile piese şi apoi le montează – iar cazul cel mai cunoscut este, probabil, cel al Gianinei Cărbunariu. Fie câte o piesă premiată la UNITER, care ajunge cu greu să fie pusă în scenă (vezi, cea mai recentă dintre ele, „Love stories” de Radu F. Alexandru la Teatrul Metropolis). Fie texte cu ţintă clară, gen „Google ţara mea” de Mihaela Michailov (pus în scenă la Teatrul Foarte Mic), scrise în cadrul unor programe precum… „nu discriminării”. Calitatea lor este o problemă delicată şi nu am s-o pun în discuţie acum, nu direct.

De ce, totuşi, dacă ele există, dacă dramaturgi există şi scriu, prea puţini regizori se încumetă să parieze pe astfel de texte, iar programele speciale de care vorbeam sunt, mai degrabă, cu ţintă socială şi abia pe locul doi artistică, estetică? Mai exact, e vorba despre texte scrise special, cu mesaj clar, care să educe într-o anumită direcţie. Fie că e vorba, aşa cum spuneam, de discriminarea etniei rome, a minorităţilor sexuale şi a minorităţilor de orice fel – pentru că e în trend – fie că e vorba de o dimensiune clar orizontală, în care problemele mundano-cotidiene sunt transformate în (false) subiecte.

Sigur că dintotdeauna teatrul cu asta s-a ocupat, cu reflectarea realităţilor, a fost arta cu implicarea cea mai puternică şi în social, şi în cotidian. Desigur, gradul de implicare a depins de la epocă la epocă şi de la unele mode şi modele culturale la altele. Ce face totuşi ca, în perioada contemporană, dramaturgia românească să fie mai degrabă ocolită decât căutată de regizori? De ce textele rămân de cele mai multe ori în formă de manuscris, fişier în computer sau, în cazurile ceva mai fericite, sunt publicate în volum? De ce ajung atât de rar pe scenă? Dacă excludem ideea că la acest moment al existenţei noastre cantitatea de talent revărsată pe meleagurile noastre nu este tocmai de mare amploare, rămân alte cauze. Şi una dintre ele este, cu siguranţă, cea de care vorbea Andrei Şerban. Să fie lipsa acelui „paradox al misterului” sau a unei dimensiuni verticale cu adevărat conturate? Cu alte cuvinte, o prea mare implicare a teatrului în cotidian, în descrierea unor realităţi care nu reuşesc să devină mai mult decât reflectare fidelă? O construcţie dramatică defectuoasă, ce face textul greu de reprezentat pe scenă? Sau, pur şi simplu, neîncrederea tipic românească în produsul autohton şi ideea că marfa de import e întotdeauna mai bună?

Într-unul dintre numerele viitoare, revista Yorick vă va oferi o discuţie-anchetă pe tema dramaturgiei româneşti, în care acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care vom căuta să găsim răspunsuri.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print