Spectacolul care încheie Festivalul Internaţional William Shakespeare de la Bucureşti, „Hamlet” în regia lui Elizabeth LeCompte, este acel tip de experienţă spectacologică ce redefineşte (a se citi „deconstruieşte”) statutul marilor texte ale dramaturgiei universale.

S-a tot spus şi s-a scris despre „noua realitate teatrală” (caracteristică fundamentală a festivalului de anul acesta), în care spectacologia contemporană îl prelucrează pe Shakespeare în forme dintre cele mai îndrăzneţe, însă Hamletul americanilor de la Wooster Group se situează cumva dincolo de această mare modernitate anunţată de festival. Dacă pe durata a câteva săptămâni, trecând prin Korsunovas, Schechner, Ostermeier sau Wilson, am asistat la plasarea lui Hamlet în contemporaneitate (uneori exagerată, alteori deconcertantă), ceea ce propun cei de la Wooster Group demonstrează faptul că Hamlet azi, se poate detaşa şi îndepărta foarte uşor de contemporan, deplasându-se spre o meta-teatralitate.

Numit de compania lui Elizabeth LeCompte o „remixare” a producţiilor realizate în trecut, acest spectacol îşi găseşte sursele în textul original al lui Shakespeare, în tehnologia digitală de ultimă oră, în deconstructivism (căci aşa cum se va vedea, opoziţiile din Hamlet se declină într-un ritm al de-construcţiei) şi, nu în ultimul rând, îşi extrage seva de teatralitate din faimosul „Hamlet” regizat de Gielgud, cu Richard Burton în rolul principal.

Spaţiul devine fundamental în acest spectacol, întrucât este mediul propice pentru un transfer continuu dinspre teatralitate spre meta-teatralitate şi viceversa: plasme video acţionate cu scripeţi, un uriaş ecran cu pânză albă în fundul scenei (pe care este proiectat spectacolul-film al lui Gielgud), mese futuriste cu roţi, scaune de-construite cu sau fără spătar şi, bineînţeles, „scena în scenă” pentru „Cursa şoarecilor”. În acest decor (deşi termenul de „decor” ca atare pare şi el perimat în raport cu structura metalică a spaţiului), actorii de la Wooster Group „joacă” simultan cu cei din spectacolul lui Gielgud din proiecţia-video. Preiau milimetric mişcările din spectacolul de pe ecranul alb, se auto-proiectează pe plasmele din scenă şi încep să deconstruiască opoziţiile hamletiene: nebunie/normalitate la Hamlet (Scott Shepherd) devine o declinare lipsită de trăire şi emoţie; Gertrude/Ofelia (Kate Valk) se articulează prin intermediul unei singure actriţe; Claudius/Fantoma şi Marcellus/Groparul se estompează în prezenţa scenică a unui singur actor (Ari Fliakos), iar relaţia Guildenstern/Rosencrantz se dedublează întrucât doi sunt actorii care îl joacă simultan şi pe unul şi pe celălalt (Casey Spooner şi Daniel Petrow). Acest proces de deconstrucţie nu este niciodată orfan de cel al construcţiei din spectacolul lui Gielgud pentru că, aşa cum spuneam şi mai sus, ce vedem pe scenă e un soi de continuum al spectacolului original.

Paradoxal şi extrem de ambiguu pentru „Hamlet”-ul celor de la Wooster Groop este modul în care teatralitatea scenică devine meta-teatralitate: prima parte a spectacolului, intens mecanicizată la nivelul relaţiei între personaje (toţi par a fi roboţi programaţi prin telecomandă) poartă amprenta meta-teatralităţii întrucât relaţia între personaje este dezvoltată pe ecranul alb şi nu pe scenă. În a doua parte a spectacolului, raporturile se schimbă: ecranul alb devine meta-teatralitate şi devine secundar ca importanţă pentru că pe scenă actorii sunt cei care (de)construiesc relaţiile. De aici, voită sau nu, apare şi doza de emoţie complet absentă înainte de pauză.  Toată această mecanică ambiguă a relaţiilor este în perfectă concordanţă cu mecanica decorului: structurile metalice se mişcă cu precizie milimetrică realizând transferul de la o scenă la alta: masa devine sicriu, plasmele urcă şi coboară în conformitate cu intensitatea momentelor, scaunele pe roţi alunecă ordonând şi reordonând spaţiul, iar luminile creează un efect cu totul aparte, rupt complet din contextul non-acţiunii de pe scenă.

Costumele (Claudia Hill) sunt şi ele mărci ale deconstructivismului: actorii poartă amestecuri bizare de haine (rochii ce amintesc de epoci vechi, costume trendy, cizme din piele mov legate de lenjeria intimă cu jartiere, blănuri artificiale, măşti pictate naiv) semn că nici un fel de plasare spaţială sau temporală nu este cu putinţă.

Muzica lui Warren Fischer este construită şi ea într-un limbaj aparte: amplifică zgomotele structurilor metalice, dă vocilor actorilor efectul de ecou, devine hit cântat live de Laertes (Casey Spooner) şi în final, tăcere. Tăcere şi bruiaj video. Şi amestecul unic de limbaje se încheie. Şi ne-am putea întreba care este miza? Însă într-un spectacol de o asemenea complexitate e oare importantă miza? Mai important este faptul că festivalul de anul acesta ne-a oferit şansa să ne întâlnim cu Wooster Group. Şi că ne-a oferit şansa, unică de altfel, de a fi puşi faţă în faţă cu concepte regizorale ultra-moderne, apreciate sau mai puţin apreciate, şi nu în ultimul rând ne-a oferit şansa de a fi uimiţi (uneori dezgustaţi) de modul în care arta teatrului a evoluat. Unii ar numi-o involuţie. Altii, transformare. Alţii?!…

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print