Despărțire, de Radu Stanca

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim

Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră

Și nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim

Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

 

O umbră o să stee mereu între noi doi

(Noi, care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme

Pe pieptul unei moarte) și veșnic între noi

Vor crește neguri numai în aparență calme.

 

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,

Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra și vom fi

Cu mâinile pe scuturi severi și plini de pace.

 

Triști, vom cunoaște ceasul nu după dezmierdări

Ci întrebând în stânga și-n dreapta trecătorii,

Mai morți ca morții, singuri și fără remușcări,

Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

 

Săruturile noastre cu flăcările lor

N-o să mai incendieze pădurile albastre

Iar sufletele noastre, zburând încetișor,

N-o să se mai înalțe căzând mereu spre astre.

 

Ca niște ghimpi vom scoate treptat din amândoi

Aducerile-aminte și vom privi la chipul

Iubirii care cade șovăitor în noi

Cum dintr-un țărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

 

Dar liniștea de-atuncea n-o vom mai regăsi,

Și singuri vom petrece cele din urmă clipe

În timp ce pescărușul iubirii va muri

Bătând încă o dată din largile-i aripe…