Despre curaj și diversitate în teatrul independent

În București se înmulțesc pe zi ce trece micile teatre așa-zis independente, mai corect spus private. Într-o capitală cu atât de puține instituții de spectacol, este, în principiu, un lucru bun. Mai multe spații de joc înseamnă diversitate, înseamnă concurență, deci calitate. Înseamnă „opoziție” la sistemul de stat, înseamnă – din nou, în principiu… – curajul de a face orice, înseamnă libertatea de a încerca. Asta, tot în principiu. Pentru că, la fața locului, lucrurile arată cu totul altfel. Din interior, realitatea e mult mai complicată.

Așa cum se știe prea bine deja, numitul teatrul independent din România se zbate de câțiva ani buni să existe și să supraviețuiască, iar spectacolele produse în această zonă, chiar și cele mai bune, din motive lesne de înțeles, caută succesul la public. Fie că e vorba de textul ales, de subiect sau de numele actorilor, de obicei puțini, două-trei personaje… De obicei, comedie dulce-amară, de obicei subiect din realitatea imediată. Aviz dramaturgilor… Mai puțin contează numele regizorului, spre deosebire de cum se întâmplă în teatrele mari de repertoriu, de teatrele subvenționate, unde regizorul dictează, iar numele lui este luat adesea drept garanție a calității și e magnet pentru spectatori. De ce se întâmplă asta? Motivele sunt multe și o parte țin de cultura și disponibilitatea spectatorului ocazional, care asociază mersul la teatru cu sala Naționalului. Pe de altă parte, publicul teatrului independent, în principiu mai deschis și mai lipsit de prejudecăți, vine să vadă povești și actori, mai puțin concepții regizorale complicate și curajoase. Nu-l interesează. Sau așa își închipuie cei care fac teatru în astfel de spații… Și ar mai exista un motiv:  nevalidarea sau validarea ocazională de un așa-numit sistem oficial… ceea ce face ca diferitele categorii de public să nu circule între ele și să nu interfereze. Un astfel de schimb de segmente de public ar fi extrem de benefic pentru toată lumea.

Dar în acest moment teatrul românesc este împărțit în câteva grupuri mari – fiecare cu publicul și cu criticii lui… Grupul teatrului făcut de marii regizori consacrați (de sistem), care montează în teatrele de stat din București și din țară, care își permit să facă diverse „încercări”, unele în direcția teatrului de artă, altele mai puțin…, dar, cum spuneam, la adăpostul sistemului și al propriului nume, care – așa cum funcționează lucrurile în România – devine un garant al calității, indiferent de calitatea produsului… Grupul teatrului comercial, mai mult sau mai puțin asumat, în care intră de-a valma și spectacole din zona independentă – de fapt cele mai multe –, și producții din marile teatre, mizând fie pe nume de actori-vedetă, fie pe povești în sine, căutările artistice de orice tip fiind excluse. Problema cea mare, însă, nu este aici caracterul comercial al spectacolului – care, da, aduce publicul în sală (deși nu e obligatoriu) –, ci lipsa de calitate a spectacolului comercial, asociat de multe ori cu proasta calitate, pe ideea „merge și așa”, publicul vrea să vadă vedeta și să râdă… Și un al treilea grup, care-și propune cu orice preț originalitatea, noul și experimentul. Și care privește cu dispreț orice altceva se întâmplă pe alte scene. Iar acest „nou” și această „originalitate”, descoperite cu fervoare în ultimii ani, se traduc în primul rând în teatrul cu mesaj. Social, politic etc. O formă uneori mai vehementă, alteori mai puțin, de opoziție la sistem, la orice sistem, opoziție care, adesea, ține loc de calitate în plan artistic.

Cam așa arată, la început de 2014, teatrul din România. Așa arată la suprafață. În adâncuri, luptele și tristețile sunt mai complicate, artiștii, intrați cu vise în facultățile de teatru, se luptă pentru supraviețuire și sunt dispuși să intre cam în orice proiect le-ar aduce un cât de mic câștig. Iar explicația apariției atâtor noi spații de spectacol, în care, însă, se joacă același tip de texte, cam în același fel – așadar, prea puțină diversitate, prea puțin curaj, prea puțină opoziție la sistem – aici trebuie căutată.