În cadrul Laboratorului de Noapte de la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, o tânără regizoare, Ioana Petre, a ales să pună în scenă o piesă de Zlata Demina, numită „Dumnezeu iubește”. Alegerea textului semnat de scriitoarea din Rusia – care în urmă cu zece ani obținea un premiu de debut la ea în țară pentru această piesă – este, din capul locului, un mare semn de întrebare.
Numele Ioanei Petre mi-era cunoscut după ce, în 2012, i-am văzut la UNATC un extrem de interesant spectacol, care a circulat apoi pe la câteva festivaluri, și anume „Dragonul de aur”. O creație modernă, incitantă, curajoasă. De data asta, regizoarea aduce în micuța sală din pod de la Bulandra o poveste mustind de suferință și drame, în stil rusesc, provenind dintr-o Rusie contemporană, pare-se, una pe care Ioana Petre încearcă s-o adapteze la o Românie contemporană.
Spun că alegerea acestui text este nu atât surprinzătoare, cât de neînțeles, întâi pentru că rămâne destul de departe de ideea de „laborator” și apoi, pentru că la sfârșitul a aproape două ore, două ore de interpretare bine susținută de cele patru actrițe, nu poți să nu te întrebi „de ce?”. Piesa propune o falsă problemă, iar regia și interpretarea – culmea! – în mare o acoperă, deși nu salvează textul. Doar că se simte atâta implicare atât în jocul lor, cât și în căutările regizoarei, în felul în care desface dramele și le expune ca pe nişte rufe la soare, în felul aproape naturalist de a-și construi personajele, încât rămâne întrebarea „de ce această risipă de forțe pe nimic…”. Mai exact, dramele a patru femei din Rusia, cum ziceam, transbordate în România, cu accent cu tot, patru femei din categorii sociale diferite, care ajung într-o maternitate și-și povestesc câte ceva din viață. Te aștepți să urmeze ceva, să se întâmple ceva, să aibă toate astea un sens, să ducă undeva, dar în final descoperi că ai asistat la câteva ore din viața unor femei oarecare care așteptau să nască. Și atât.
Dacă e vorba despre a crea un fel de frescă socială, atunci, e banală. Avem o femeie săracă, genul care naște mulți copii și întreține toată casă, inclusiv pe soț. O alta puțin mai tânără, genul bigotă, care e la primul copil, condiție medie, fără personalitate, palidă și speriată. O fată de 15 ani, care vrea să avorteze în a șasea lună de sarcină, mitomană și provenind dintr-o familie de condiție discutabilă, obsedată de modă și bărbați. Și o doamnă de 40 de ani, evident mai bogată, corporatistă, cu un soț tânăr, o femeie care s-a străduit toată viața să facă un copil și abia acum a reușit să ajungă cu sarcina la termen, după o călătorie inițiatică în India…
Regizoarea și scenograful Vlad Turturică mizează pe un soi de apropiere fizică aproape șocantă și electrocutantă pentru spectatorul aflat la mai puțin de un metru de închipuitul pat de spital lung, nesfârșit de lung, pe care se înghesuie femeile. Maternitatea este exact așa cum v-o imaginați: săracă, murdară, cu atmosfera aia tristă de spital din Europa de est, cu mâncare proastă, adusă pe o tavă murdară, cu oameni lăsați în paragină. Iar actrițele – Ana Ioana Macaria, Ilinca Hărnuț, Cătălina Bălălău și Oana Popescu – interpretează toate un fel de suferință, cum spuneam, cu iz naturalist, atât de puternic asumată, încât ai sentimentul în fiecare clipă că o să asiști la o naștere în direct.
Numai că dincolo de asta nu rămâne nimic. Desigur, personajele sunt bine conturate, bine individualizate, compozițiile sunt interesante, ca niște exerciții de actorie bine susținute, mediile sociale din care provine fiecare sunt puternic colorate, tabloul unei societăți diforme se completează cu fiecare nouă replică. Și totuși, dramele și suferințele se transformă la un moment dat într-o mlaștină sentimentală în care se afundă tot mai puternic, culminând cu scenele din final despre ziua de Paști, de un lirism siropos și nejustificat. Așa cum insuficient conturată este întreaga problemă legată de sistemul medical, schițată de text, dar nerezolvată de regie. În zilele de sărbătoare, spitalul române gol… femeile sunt tratate ca niște vite (?!), indiferent de condiția socială, și nasc aproape singure. Este o bâlbâială regizorală, care nu lămurește nicio clipă de ce asistentul se poartă brutal cu pacientele, de ce spitalul e gol, cine le ajută, totuși, pe femei să nască într-o cameră de dincolo… unde de obicei nu e nimeni (sau așa se sugerează). Așa cum o bâlbâială este și finalul care trece dintr-o zonă puternic naturalistă, într-un simbolism liricoid, în care cele patru femei închină un fel de imn vieții și lui Dumnezeu, eliberate toate de povara sarcinii și purtând acum rochii sexy. Și, desigur, rămâne întrebarea „De ce?”.
Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei (Laborator)
„Dumnezeu iubește”, de Zlata Demina
Traducere: Elvira Rîmbu
Regia: Ioana Petre
Scenografia: Vlad Turturică
Costume: Doina Pop
Light Design: Alexandru Darie
Mişcare scenică: Mihaela Culda
Distribuție:
Ana Ioana Macaria – Olga
Ilinca Hărnuţ – Lena
Cătălina Bălălău – Rita
Oana Popescu – Galea
Filip Panait – Asistentul
Foto Facebook Ana Ioana Macaria
Print
o prostie rarissima de spectacol…