…şi despre Salonul nr. 6, cel dintr-o margine a Spitalului comunal. Iată că la un veac după Cehov, Salonul nr. 6 nu pare să se fi schimbat prea mult. Aceeaşi mizerie, acelaşi personal medical dezinteresat şi corupt, aceiaşi mujici între care a eşuat Andrei Efimici şi… aceeaşi adiere ciudată pe care o lasă în urmă aripile de înger.
Contextul, da, contextul s-a schimbat radical. Spitalul lui Hristo Boicev se află departe, foarte departe de Centrul la care doar cu gândul sau cu visul un pacient ar putea să ajungă – aşa cum încearcă Fero (Andrei Huţuleac), băiatul prostuţ care este, după cum şi-a primit şi numele, purtătorul unei boli spectaculoase: hipermnezia. Dar, fără să fie paradoxal, şi extrem de aproape – atât de aproape, încât în doi timpi şi trei mişcări, o delegaţie NATO aterizează în salon pentru a prezenta onorul unui eventual erou: un bărbat amnezic, căruia, pe un algoritm deja ştiut, i se spune Kontuzov sau Cerebris (Răzvan Vasilescu).
Aşadar, un spaţiu închis: Salonul nr. 6. La fel de murdar ca peste tot în spital. Chiar şi în sala de operaţii unde începe, grotesc, spectacolul: între o ţigară şi un sandviş, medicul (Paul Chiribuţă) îl operează pe Bratoi (Marius Manole) ba la bec, ba la lumânare – pentru că atunci când trec avioanele aliate curentul se întrerupe. E bună lumânarea aprinsă pe care şi-o ţine Bratoi pe piept: dă ceva lumină, taie şi catgutul, ca să nu mai vorbim că în caz de… Doamne fereşte!… Salonul. Din care se poate ieşi – aşa cum o face Kontuzov în fiecare zi, că, dacă tot uită, e normal să fie mereu rândul lui să cumpere bere –, dar nu se poate nici evada, nici externa. O stare, mutatis mutandis, ca aceea din Îngerul exterminator al lui Bunuel. Salonul are ferestrele dintotdeauna murdare, este încercuit de un culoar strâmt, dincolo de care se vede zidul. Cerul nu se vede, cerul se aude. Din timp în timp, cât să nu aibă nici măcar Kontuzov răgazul să uite, cerul este brăzdat de avioanele Alianţei. Lângă Fero a fost adus Bratoi care, deşi doctorul i-a făcut pe stânga incizia pentru apendicită, crede că va mai pleca de aici. Bărbatul din patul vecin cu al lui Kontuzov suferă de bătrâneţe cu scleroză adăugată (Valentin Uritescu). Ultimul venit este… inspectorul (Marius Stănescu). Care notează, întreabă, notează, verifică, notează… În ochii tuturor înfloreşte speranţa: inspectorul va afla adevărul şi îi va elibera! Nimeni n-a observat până acum că vizavi de Kontuzov e un pat neocupat. E locul spre care se îndreaptă cel care scrie, cel despre care vom afla că se numeşte… William. Shakespeare? Poate Puşkin? Şi începe, cu aceeaşi atitudine gogolian importantă de până acum, să se dezbrace. Sub costum, pijamaua. Toţi aceştia, plus fata care bea cu plăcere o bere cu băieţii, dar este Cenuşăreasa (Raluca Aprodu) care a făcut legământ de tăcere pentru a-şi găsi Prinţul, îşi vor spune de-acum povestea. Orchestrată de regizorul Felix Alexa într-un spectacol magistral, de opţiune artistică şi de maturitate estetică, în decorul perfect adecvat intenţiei regizorale pe care l-a realizat scenografa Nina Brumuşilă.
Dramaturgul Hristo Boicev este cunoscut în România mai ales pentru piesa Colonelul pasăre, cu versiunea (cu personaje feminine) Colonelul şi păsările, pe care Alexandru Dabija a pus-o în scenă la Cluj, Bucureşti, Braşov, dar se cade ştiut că acum la Constanţa se joacă Titanic Orchestra, iar Omul subteran s-a bucurat de succes radiofonic. Duminică, 6 mai, la Teatrul Metropolis, autorul piesei Spitalul comunal a fost prezent la premiera românească şi a primit aplauzele bucureştenilor alături de întreaga echipă. Hristo Boicev s-a născut în 1950 şi a făcut studii politehnice. Apoi, inginerul Boicev a urmat cursurile Academiei Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Sofia. Publică din 1984, a scris 10 piese care fac săli pline în Europa, America, Asia şi Australia, câteva – între care Acel lucru (piesa de debut) sau Colonelul pasăre – au fost ecranizate, cochetează cu televiziunea, a candidat la Preşedinţia Bulgariei (în 1996) şi a primit câteva premii importante. Între acestea, Premiul acordat de Consiliul Britanic în 1997 (pentru Colonelul Pasăre, piesă care a câştigat competiţia cu alte 400 de texte), pe care l-a primit, într-o ceremonie desfăşurată la Royal National Theatre din Londra, de la miticul dramaturg Harold Pinter. Este distins şi cu Premiul “Enrico Maria Salerno” pentru dramaturgie europeană.
Ce fac ei, pacienţii, în tot acest timp în care în lume se întâmplă tot felul de lucruri? Îşi spun povestea şi ne trimit pe noi, spectatorii, să căutăm prin cufărul cu amintiri culturale câte ceva din ce o să li se întâmple. Oricum, William e cel mai ocupat. Febra, tensiunea personajului îi dau lui Marius Stănescu posibilitatea să-l urce până la paranoia. Face dosare, scrie, scrie, despre fiecare, pentru că alipirea de sens se face prin scris. Îl molipseşte şi pe Kontuzov. Dintr-o ştire, dintr-o fărâmă de adevăr rostogolită în aluatul moale frământat din incertitudini, fantasme şi nimicuri de toată ziua, peste care au curs vorbele Micului Prinţ, se naşte o nouă biografie: cea a… colonelului Cerebris Kontuzov. Dacă până acum era şi speriat, şi resemnat, dacă îşi asuma, chiar răzvrătindu-se retoric, rolul de Jolly Jocker, de-acum Răzvan Vasilescu dozează perfect sinceritatea, dorinţa, ipocrizia benignă – ştie foarte bine că prezentatoarea de la televizor nu e nevasta lui, dar ce-i rău dacă-i place? – şi voinţa. Scrie, scrie pentru a se demonstra pe sine. Iar când, în sfârşit află cine este – un biet Ivan cu o nevastă iubitoare (oare?), dar deşelată de muncă (Maria Junghietu) îi urlă realităţii în faţă şi refuză o ipotetică externare. Colonelul Kontuzov nu se predă! – aşa cum niciunul dintre noi nu poate renunţa la vis, la ideal. Cenuşăreasa va vorbi, dansând cu prinţul, iar eu, ca spectator, îi urmăresc alăturându-i mirilor zburători ai lui Chagall.
Bătrânul prins în braţele sclerozei este un personaj poliedric, căruia Valentin Uritescu i-a şlefuit până la perfecţiune toate faţetele. Fabulos construit – pornind de la text – este episodul Biblioteca din Alexandria. Felul în care conduce relaţia cu nevasta (Adela Mărculescu) venită din an în Paşte la spital ne arată nouă, citadinilor bucolici, că la ţară bărbatul pune tot atâta preţ pe femeie cât şi ea pe el.
Tot de la ţară este şi Bratoi. Pe el autorul l-a construit monocord, astfel încât toată responsabilitatea cade pe umerii lui Marius Manole. Pe el, pentru că acceptă suferinţa, îşi exersează doctorul incompetenţa şi dezinteresul. La prim nivel, victima perfectă. În metaforă însă, el este singurul care înţelege: să fii operat aici, în spitalul comunal din Balcani, sau în Elveţia, la spitalul cel de multe stele, alb şi curat, în care se mănâncă bine, totuna-i. La Centru oamenii sunt eleganţi şi darnici, le trimit pachete eroilor şi îi invită pe la ei. La periferie, oamenii sunt cam murdari şi cam egoişti, iar femeile mai că le fură bărbaţilor berea de sub nas. Aşa pare. În realitate, doctorul care îl tot taie pe Bratoi este acelaşi cu distinsul general NATO care îl decorează pe celebrul Cerebris Kontuzov. Cinismul şi calitatea de politically correct sunt la Paul Chiribuţă de nota 10. Bratoi îşi trăieşte durerea sublimat şi, pentru că înţelege, renunţă să mai lupte pentru viaţă. Este primul învins de sistem.
Citate, sugestii, imagini, aluzii… contextualizare. Un gând fugar: cum ar fi scris Eugen Ionescu dacă s-ar fi născut în 1950, să zicem?
O carte de poveşti. Sunt poveşti adevărate – ca acele din colecţia copilăriei mele – şi poveşti horror – ca acestea pe care fiul meu le vede la televizor. Felix Alexa a pus povestea lui Hristo Boicev între coperţi: prima – Micul Prinţ, copilul (Alexandru China) bolnav al acestui veac vorbindu-ne zadarnic – şi ultima – William, maestrul scrisului, cel care amestecă realitatea cu toate formele imaginabile de non-realitate, vorbindu-ne zadarnic. Şi nu este o poveste, ci un spectacol care îţi strânge pielea pe tine, fiindcă e imposibil să nu pricepi că spaţiul dintre scenă şi public este continuu. Că am luat, poate, locul eroilor lui Edgar Allan Poe (Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană). Just kidding (?).
Print