Șase spectacole au fost incluse de selecționerul Alice Georgescu în secțiunea „Teatrul de mâine” din cadrul Festivalului Național de Teatru, a cărui ediție din 2013 s-a încheiat duminică seara la București: „Yentl” de Leah Napolin şi Isaac Bashevis Singer, regia: Erwin Şimşensohn, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti; „Urâtul” de Marius von Mayenburg, regia: Vlad Cristache, Teatrul de Comedie Bucureşti; „A douăsprezecea noapte” de Wiliam Shakespeare, regia: Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul „Regina Maria” Oradea; „Solitaritate”, un spectacol de Gianina Cărbunariu, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu; „Un tramvai numit dorinţă” de Tennessee Williams, regia: Andrei şi Andreea Grosu, UNTEATRU Bucureşti; „Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat” de Matei Vişniec, regia: Ovidiu Caiţa, Teatrul de Nord Satu Mare.
Dintre ele, premiul acordat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru în cadrul FNT i-a revenit spectacolului „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, regizat de Andrei și Andreea Grosu, la UNTEATRU București.
Denumirea secțiunii „Teatrul de mâine” a suscitat, atunci când selecția a fost făcută publică, o mulțime de comentarii și nemulțumiri și reacții…, iar Gianina Cărbunariu chiar a refuzat participarea. Dincolo de alegerea mai mult sau mai puțin fericită a denumirii, secțiunea „Teatrul de mâine” nu a însemnat însă nici pe departe un fel de pseudonim pentru „Tânără speranță”, așa cum s-a vehiculat ideea. Destui dintre artiștii implicați în realizarea celor șase spectacole erau de mult consacrați, fie că vorbim despre Constantin Cojocaru sau Marius Stănescu, de Ioana Dragoș Gajdo, de Gianina Cărbunariu, Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Nicoleta Lefter și lista ar putea continua. Consacrați, importanți și validați indiferent de sau dincolo de vârsta biologică, percepută în acest caz ca un criteriu discriminatoriu – desigur, spectacolele au în comun vârsta (sub 40 de ani) a regizorilor… Și mai au în comun o încercare de a contura un peisaj, de a da o idee asupra tendințelor din regia românească a creatorilor sub 40 de ani… Pentru că este evident pentru oricine vede teatru frecvent în România că, din multe feluri de motive, există o „mică” prăpastie între generația regizorilor extrem de bine cotați, premiați, invitați să monteze în teatrele importante din București și din țară, și care, dacă e să luăm în calcul același criteriu biologic, depășesc cam toți vârsta de 50 de ani, și cei aflați în jurul vârstei de 30-35 de ani. Între 35 și 50 de ani, e o falie largă în care putem vorbi de puțini regizori de succes, ca să folosesc un termen la modă. Asta, pentru că în sistemul teatral din România s-au întâmplat tot felul de schimbări după Revoluție, pentru că mulți dintre regizorii de succes de care vorbeam au intrat în perioada postdecembristă deja validați și cu energia de a schimba teatrul și lumea… Apoi, însă, la un moment dat, lucrurile au început să se complice și fie s-a diluat cantitatea de talent pe metru pătrat, fie absolvenții de regie au început să-și găsească tot mai greu loc în teatre. Și, dacă nu montezi, nu exiști… Așadar, șansa unei noi generații de regizori bine coagulată și puternică s-a ratat.
În ultimii ani, vorbim din ce în ce mai mult despre teatru independent, orice ar însemna el, un teatru independent care adesea n-are nimic a face cu spiritul independent. De asemenea, prin mici miracole s-au ivit posibilități pe ici, pe colo pentru ca regizori tineri să poate crea spectacole. Așadar, pe falia de vârstă 25-35 de ani începem să vorbim despre o generație – cu direcții diferite, cu preocupări diferite, cu căutări diferite, unele mai reușite, altele mai puțin, dar e evident că ceva se întâmplă. Tocmai acest palier s-a regăsit în „Teatrul de mâine” și cu siguranță ar mai fi fost loc pentru încă alte câteva spectacole din mediul independent.
Extrem de diferite, cele șase producții, dincolo de valoarea lor, vorbesc despre preocupările unei generații care se luptă să facă teatru. Vlad Cristache și Alexandru Mâzgăreanu sunt printre puținii regizori tineri care au reușit să convingă teatrele de stat din București și din diverse orașe să le pună scena la dispoziție, Ovidiu Caița montează de ani buni la Satu Mare, Gianina Cărbunariu este unul dintre numele cele mai cunoscute pe piața din afară, pentru că asta își propune în primul rând, să creeze spectacole pentru piața de festivaluri din străinătate, Erwin Şimşensohn, proaspăt reîntors în teatru, cu acest debut târziu montează pe scena de la Teatrul Evereisc, iar Andrei și Andreea Grosu sunt mai mult decât creatorii unui spectacol, sunt creatori ai unui teatru cu o direcție bine conturată.
Despre spectacolele lor prezentate în secţiunea „Teatrul de mâine”, pe larg în numerele viitoare…
Print