Fragmentul reprezintă Epilogul volumului “Scena modernă. Mitologii şi miniaturi”, apărut la Editura Nemira, colecţia Yorick.
Un grup de prieteni se afla în culise la Théâtre des Champs-Elysées, imediat după încheierea unei opere de Purcell în regia lui Yannis Kokkos; vorbeau între ei cu acea bună dispoziţie pe care o provoacă bucuria unei reprezentaţii reuşite, observând totodată cu o privire distrată demontarea decorurilor ce luau calea magaziei pe bucăţi. Unei statui i se scotea capul, unei coloane capitelul, tot ce văzuseră dispărea sub ochii lor care nu se puteau desprinde de acea acţiune de „deconstrucţie“. Teatrul se descompunea, în vreme ce viaţa încă nu-şi reluase cursul. Sătul de animaţia prietenilor mei, m-am îndepărtat de grup, rămânând nemişcat în faţa unei linii trasate pe podea, deasupra căreia se putea citi: „Dincolo de această linie sunteţi în scenă.“ Sensul cuvintelor mă fascina, exactitatea graniţei mă uimea, şi îmi aminti că odată, în Germania, pierdut pe culoarele unui teatru, am deschis o uşă şi m-am pomenit pe scenă faţă în faţă cu cântăreţii surprinşi de apariţia mea. Încălcasem atunci un prag nesemnalat de nici o linie, trecând accidental de partea cealaltă… o atare infracţiune m-a tulburat, pe mine şi pe actori, în aşa măsură, încât, o clipă, am rămas cu toţii împietriţi. Fusese rupt pactul de demarcare ce întemeiază teatrul. Aparţineam, fiecare, altei realităţi, dar ne întâlniserăm: eu – spectator rătăcit, ei – actori derutaţi.
Prietenii îşi continuau discuţiile, în timp ce eu rămăsesem nemişcat în faţa acelei demarcaţii atât de autoritare. „Dincolo de această linie sunteţi în scenă.“ Teatrul mi se păru a fi deodată extrem de liniştitor. Numai aici poţi şti în chip explicit unde începe jocul şi unde se opreşte viaţa de zi cu zi. Ce formidabilă putere de delimitare are această linie, îmi spuneam, eu care nu reuşisem sa parvin la o asemenea disociere în viaţă. Şi atunci, în incertitudinea acelui spaţiu dintr-un teatru aflat în afara scenei, am înţeles cât de onestă este o reprezentaţie asumată ca atare, un joc care se afişează, un simulacru care nu trişează. Când începe şi când încetează jocul? Cotidianul nu dispune de o asemenea claritate şi se sustrage distincţiei înscrise pe planşeul teatrului Champs-Elysées, şi atunci am conchis: spre fericirea şi spre nefericirea noastră. Dar mi-am amintit atunci că, într-o zi, stând de vorbă în lojă cu un prieten actor, acesta a pus capăt dialogului fără nici o dificultate: „Iartă-mă, intru în scenă“, ca şi cum şi-ar fi însuşit perfect consemnul de la Champs-Elysées. Mi-a plăcut fraza şi am înţeles atunci că n-as fi putut fi niciodată actor. Părăsind teatrul m-am întrebat însă dacă actorii ştiau tot aşa de bine când nu mai sunt în scenă. Există oare o linie deasupra căreia se poate citi: „De aici încolo nu mai sunteţi în scenă“? Aceeaşi linie peste care se trece prin efracţie sau care, uneori, protejează de confuzie. „Dincolo de această linie…“ unde ne aflăm?
Print