La Sibiu, au trecut primele trei zile din Festivalul Internaţional de Teatru, ediţia aniversară, după 20 de ani… Festivalul s-a mutat mai spre vară ca să fugă de ploaie, dar ploaia a venit după el. N-a stricat însă nimic, iar spectacolele de stradă, savoarea Sibiului în perioada asta, s-au ţinut toate cu lumea puhoi pe strada principală, în Piaţa Mare, în Piaţa Mică şi cam peste tot. Cine a venit măcar o dată la Sibiu în timpul festivalului ştie că dincolo de spectacolele din săli, de conferinţe şi de expoziţii, vorbim de o stare de spirit.
În acest an, printre tunete şi fulgere iscate din senin şi ploaie cu găleata, micul circ sau invazia extraterestră sau marşul picioroangelor şi fanfara regală din Merchtem şi-au văzut de ale lor. O armată de bărbaţi şi femei cocoţaţi pe picioroange care au străbătut toată pietonala Nicolae Bălcescu, până aproape de Piaţa Mare, în sunet de fanfară, îmbrăcaţi cu toţii în roşu şi galben, râzând şi făcând cu mâna de la înălţime, în timp ce puţin mai în spate în Piaţă se pregătea începutul concertului Robin and the Backstabbers.
Ziua, dacă ieşi la o plimbare te întâlneşti cu tot felul de fiinţe colorate, în costume ciudate, peste tot câte un grup de trecători care se opresc şi fac poze sau care se ţin după ei să vadă tot spectacolul. Aceste manifestări outdoor sunt farmecul Festivalului de Teatru de la Sibiu şi fără ele oraşul ar părea mai gol.
După o selecţie subiectivă dintre sute de evenimente care te fac de fiecare dată să regreţi că nu ai darul ubicuităţii, primele zile ar însemna cel puţin două prezenţe extraordinare, spectacolul „Continuu” al Sashei Waltz în deschiderea festivalului şi „Divina Comedie” în regia lui Eimuntas Nekrosius, aseară, precum şi „Ubu Rege” în regia lui Declan Donnellan.
O stranie formă de desen arhitectural al corpurilor, „Continuu”, unul dintre spectacolele importante ale Sashei Waltz, propune un raport bizar cu realitatea de pe scenă, pentru că dansatorii rămân asumat şi în permanenţă ca într-un glob de sticlă ce nu permite relaţionarea cu ei. Un spectacol cuceritor în care imaginea construită până la detaliul milimetric nu exclude teatralitatea. Un spectacol care caută drumul spre esenţă ce se traduce aici prin mişcare, spaţiu şi muzică aşezate în echilibru.
O prezenţă care nu va fi uitată prea curând de cei care au fost prezenţi în sala de la Casa de Cultură a Sindicatelor sâmbătă seara a fost „Circa”, un spectacol de circ al companiei Circa Contemporary Circus. O combinaţie de acrobaţie şi dans, cu accente de teatru nonverbal, o incredibilă folosire a corpurilor, o poveste despre frumuseţe şi ascensiune, despre limită şi depăşirea ei permanentă, despre limita şi non-limita trupurilor umane care s-ar putea traduce prin „nu există imposibil”. Imaginaţi-vă un bărbat care escaladează la propriu corpul unei femei care i se oferă, se contorsionează, se opune… un bărbat care urcă încet, cucerind fiecare centimetru din trupul ei, în timp ce ea se ridică de la pământ, susţinându-l, până la ultimul pas, când piciorul lui îi atinge creştetul capului, se înalţă şi rămâne acolo. O metaforă extraordinară a felului cum feminitatea şi masculinitatea se contopesc, se resping şi se potenţează reciproc.
„Ubu Rege”, în regia lui Declan Donnellan, al companiei Cheek by Jowl, a fost o foarte interesantă propunere regizorală, o dezvoltare a poveştii pe două planuri, două realităţi, în care se trece brusc şi rapid dintr-una într-alta, de la conversaţia de salon tipic franţuzească – o familie şi câţiva amici invitaţi – în realitatea absurdă a lui Ubu. Un fel de joc de-a subconştientul scos la suprafaţă…
Seara de duminică s-a încheiat cu „Divina Comedie” pus în scenă de Eimuntas Nekrosius, al companiei Meno Fortas, un spectacol de aproape cinci ore, bazat în mare pe forţa simbolului – specifică, de altfel, lui Nekrosius. Cu imagini de o frumuseţe poetică asumat căutată şi plusând pe un fel de convenţie complicată, pierdută în simboluri, călătoria lui Dante se încarcă, aşa cum se întâmplă în toate spectacolele lui Nekrosius, de un spirit slav care-i conferă alte şi alte nuanţe. Iar muzica, aproape în permanenţă creată pe scenă, se transformă într-un fel de incantaţie şi e unul dintre puţinele cazuri din teatrul contemporan, în care muzica nu rămâne în zona ilustrativului. Rămân două imagini din final, povestea toată, lumea, viaţa, moartea, Infernul şi paradisul, toate adunate într-o carte, care se închide. Şi Dante şi Beatrice unul în faţa celuilalt, neputând să se atingă, fiecare împietriţi în locul lui, ea în rochie roşie, zâmbind şi întinzând spre el o mână care nu poate să ajungă niciodată…
Print