Dacă la momentul la care a fost scrisă – final de secol XIX – „Domnişoara Iulia” a stârnit un imens scandal, pentru că răsturna tabuuri, astăzi este mai complicat să găseşti o formulă scenică prin care piesa lui Strindberg să şocheze. Sexualitatea, pasiunea afişată, femeia şi dorinţele ei, raporturile sociale, astăzi totul este, în principiu, altfel şi, mai ales, totul este permis… O femeie (fie ea şi dintr-o clasă superioară), care se lasă pradă unei nopţi de pasiune cu un bărbat (fie el şi dintr-o clasă inferioară), nu mai poate stârni în epoca lui „totul e posibil” decât, cel mult, un mic scandal de presă, care ar sta oricum sub zodia banalului.
Aşadar, atunci când Felix Alexa declara, în timpul repetiţiilor la „Domnişoara Iulia”, „Îmi doresc un spectacol care să răstoarne, astăzi, într-un mod profund aceleaşi tabuuri, raportate la zilele noastre, cu care Strindberg lupta în vremea lui”, cuvintele lui erau cel puţin provocatoare. Iar montarea de la Teatrul de Stat Maghiar din Cluj dovedeşte că e posibil. Ceea ce propune regizorul pentru acest spectacol este o formă subtilă de a „răsturna tabuurile” – asta dacă acceptăm că societatea noastră mai are tabuuri…
Alegând o formulă aproape naturalistă pentru decor (Carmencita Brojboiu) – o bucătărie adevărată, în care miroase a mâncare adevărată, gătită în timp real, la un aragaz, coşuri multe, pline cu mere, şi o masă de lemn, toate extrem de aproape de public –, regizorul foloseşte încă din primul moment exact acel canal de energie căruia spectatorul secolului 21 nu-i poate rezista: tentaţia intimităţii. Pe care o speculează de altfel excelent de la început şi până la sfârşit. Iar marele merit este tocmai amestecul delicat de poezie (şi simbol) în acest context în care mundanul ar putea fi covârşitor. Pe scurt, o lume a tabloidului pe care o învinge cu propriile arme, un ochi de paparazzo care nimereşte într-un univers în care păcatul îşi recucereşte frumuseţea poetico-biblică. Imaginea în care Jean şi Iulia dărâmă coşurile cu mere în vâltoarea pasiunii nu este nici pe departe căutată – deşi trimiterea la gustul fructului oprit este mai mult decât evidentă. Iar frumuseţea momentului în sine rămâne extrem de puternică.
Povestea Domnişoarei Iulia, tânăra aristocrată care în noaptea de Sânziene trăieşte un moment de pasiune cu majordomul tatălui ei, moment pe care ajunge să-l plătească apoi cu viaţa, ar putea fi acum uşor neverosimilă. Iar Felix Alexa conduce această întâmplare într-o zonă în care, prin excelenta interpretare a actorilor trupei din Cluj – Anikó Pethő, Bogdán Zsolt şi Emöke Kató – capătă alte sensuri. Domnişoara Iulia nu mai este doar o aristocrată care, după o noapte nebună, se simte murdărită şi alege să se sinucidă pentru că la lumina zilei totul este de neîndurat, iar consecinţele faptei ei pot schimba lumea. Domnişoara Iulia, aşa cum o construieşte Anikó Pethő, este o femeie singură, care descoperă că e incapabilă să iubească. O tânără mai degrabă din zilele noastre, de familie bună, care are chef să se joace de-a amorul. Relaţia dintre ea şi Jean e expresia perfectă a incomunicării din lumea noastră. Actriţa îşi creează personajul jucându-se în permanenţă cu fragilitatea feminităţii pe care n-o înţelege decât la nivel organic. De cealaltă parte este educaţia mediului din care provine. Domnişoara Iulia, a lui Anikó Pethő, este imaginea femeii secolului nostru, incapabilă să dăruiască dragoste, dar dispusă să-şi ofere trupul. Şi dacă tabuurile s-au schimbat, iar pudoarea este echivalentă parţial cu a-ţi păzi sufletul, nu trupul, atunci montarea de la Cluj este expresia acestei schimbări. Domnişoara Iulia este o fiinţă care suferă pentru că n-ar putea niciodată să dea mai mult decât sex şi pentru că-i este ruşine (sau nu ştie cum) să iubească… iar prăpastia creşte în ea până la momentul la care îşi caută moartea, cu lama înfiptă într-unul din merele roşii rostogolite pe jos, oferit de Jean.
Jean, în schimb, este bărbatul frustrat că nu va putea obţine de la ea niciodată mai mult decât o partidă de sex. Ambiguu, aşa cum îl creează Bogdán Zsolt, fermecător, chinuit, crud, puternic, expresie a masculinităţii adevărate, se joacă în permanenţă de-a iubirea şi de-a seducţia. Pe de-o parte, ca să-şi dovedească lui că se poate, pe de altă parte pentru că undeva, cumva o iubeşte pe Iulia şi suferă pentru că înţelege că niciodată ea nu-i va putea da vreodată mai mult. În varianta lui Bogdán Zsolt, Jean nu este doar servitorul oportunist, care vrea să-şi deschidă o afacere cu banii stăpânei pe care a sedus-o. Nu crede aproape nicio secundă în posibilitatea acelei plecări şi o înjoseşte pe Iulia tocmai pentru că simte că n-a fost pentru ea mai mult decât un obiect pe care fetiţa răsfăţată l-a dorit într-o noapte. Aşa cum o spune Bogdán Zsolt, povestea cu adolescentul care a vrut să se sinucidă din dragoste pentru ea, închizându-se într-o ladă cu flori, nu mai pare deloc doar o invenţie. Pare un moment de adevăr mărturisit într-o clipă – singura clipă de naivitate – în care crede că ar fi posibil…
Construită impecabil, relaţia dintre cei doi este tulburătoare şi chinuitoare. Gesturile şi tensiunile sunt bine gradate, de la prima scenă în care intră Iulia provocatoare şi îl atrage în joc. Apoi erotismul se acumulează, simţi aproape organic cum tensiunea pluteşte în aer, cum aerul stă să explodeze. Un sărut pe glezna ei, el, aşezat pe scaun, tot mai palid, ea, tot mai aprinsă, în faţa lui, atingându-l, cuţitele înfipte în lemn, fiertura de pe aragaz, o palmă peste obrazul lui atunci când nu se mai poate abţine şi o atinge prima dată aprins şi pasional, pe urmă acceptarea, sărutul, merele care se răstoarnă din coşuri, suspine şi un întuneric care prevesteşte o moarte.
Când lumina se aprinde din nou, lumea toată s-a schimbat şi adevărurile se văd altfel. Brusc, totul devine imposibil şi fiecare dintre ei îl vânează pe celălalt. Nu clasele sociale sunt bariera dintre ei, ci ei înşişi. În acest univers, bucătăreasa Kristin (Emöke Kató), logodnica lui Jean, este prezenţa care potenţează relaţia dintre cei doi. Desprinsă parcă dintr-o pictură, Kristin este, şi ea, în fapt, expresia unor neputinţe. Nici ea nu (se) poate dărui cu adevărat, dar, spre deosebire de Iulia, pe ea n-o chinuieşte niciun demon, e resemnată…
Finalul, cu Jean rămas singur în scenă, într-un moment intim de suferinţă, de neputinţă, de disperare la care publicul are din nou acces, păstrează în el toate tensiunile de până atunci, nimic nu se eliberează. Dimpotrivă. Rămâne un sentiment puternic şi contradictoriu că ai avut acces la o scenă de amor de secol 21, scrisă cu versuri din „Cântarea cântărilor” sau invers…
Print