Dramaturgi români la Salonul de Carte de la Paris

Primăvară capricioasă la Paris, aud, de fapt o primăvară ce se lasă așteptată ca orice divă. Poate se va îndura însă și-și va face apariția când orașul își va deschide porțile pentru Salonul de Carte, cel mai mare eveniment de gen din țară. Un paradis al cărților și al întâlnirilor dintre cei care le fac, le scriu, le traduc, le editează, un rai al iubitorilor de literatură ce vin din toate colțurile lumii într-un fel de pelerinaj. Salonul de Carte de la Paris atrage în fiecare an peste 1000 de expozanți din peste 40 de țări și câteva mii de vizitatori, ce cotrobăie prin halele imense după cărți mai vechi și mai noi, cataloage, autografe, dialoguri etc.

Pentru România, statutul de invitat de onoare la acest eveniment este primul lucru bun de anul acesta. Un semn că figurează pe harta culturală a Europei, invitația, dincolo de rezultatele în care se va concretiza, exprimă un interes pe care Franța nu l-a mai arătat de la Revoluția din 1989, spun oamenii implicați în proiect. Așa că, invitați sub reflectoare, reprezentanții României, scriitori, critici literari, editori, vor fi protagoniștii multor evenimente în intervalul 21-25 martie, după ce Parisul le-a pregătit terenul, publicațiile generaliste și de specialitate profitând de ocazie ca să facă o trecere în revistă a literaturii pe care o scriu românii azi. De exemplu, Laure Hinckel a publicat în cunoscutul mensuel Le Magazine Littéraire un articol amplu, ce așază cărțile scriitorilor români de azi sub semnul polifoniei, pornind însă de la o observație făcută de Ana Blandiana, figură contestatoare a anilor ’80: „Libertatea cuvântului a diminuat importanța cuvântului“.  Într-o lume sceptică, o lume care a văzut tot și a încercat tot, în materie de literatură, cum poate atrage atenția România?

Dincolo de sintagmele limbii de lemn ale editorilor și managerilor culturali de azi – strategie de promovare, imagine, potențial, capital, eveniment etc. -, vor rămâne, desigur, cărțile. Și fiecare are destinul ei. Un destin pe care uriașa vitrină care este Salonul de Carte de la Paris îl poate ajuta. Iar un aspect demn de semnalat este participarea câtorva dramaturgi, practicanți ai unui gen intrat în uitare și aproape în derizoriu în România devoratoare de romane, în care dramaturgia nu mai interesează pe nimeni, decât atunci când se fac mese rotunde la care vorbitorii deplâng soarta dramaturgilor și dau vina pe diverse forțe, abstracte și concrete.

Așadar, cum se va vedea dramaturgia română de la Paris? În așteptarea unui răspuns, nu e hazardat să spunem doar că ea își va expune câteva fațete prin prezența a patru reprezentanți: Nicoleta Esinencu (34 de ani), Alina Nelega (53 de ani), Valentin Nicolau (52 de ani) și Matei Vișniec (57 de ani). Prima este din Republica Moldova și locuiește la Chișinău, de unde pleacă des la burse și ateliere din Franța și Germania, iar ultimul și cel mai cunoscut stă la Paris, unde a emigrat înainte de 1989. Între identități multiple, cum îi stă bine creatorului la început de mileniu III, cei patru dramaturgi amintiți vin la Salonul de Carte să arate că în literatura română genul pe care-l practică (și care, să ne aducem aminte, nici nu are o tradiție solidă) nu e pierdut, ci se transformă, la umbra apetenței de neoprit pentru comercial.

Teatrul se transformă și, grație libertății infinite pe care o permite și a discreției în care l-a lăsat indiferența contemporană, adesea mascată printr-o lamentare care nu dovedește nimic, mai scoate din când în când câte o voce cu personalitate. Dacă ea se face auzită depinde, bineînțeles, de forța ei și de vacarmul sau de liniștea din jur. Iar condiția prezentului este vacarmul.

Cu ce bagaje se duc cei patru dramaturgi la Paris? Toți (poate mai puțin Nicoleta Esinencu, aflată la început de drum) se pot lăuda cu volume de piese sau texte dramatice – formulele-hibrid consolidate de postmodernism au prins și în genul dramatic – cât se poate de diverse, cu piese ample sau scrieri dramatice într-un act, comedii și monologuri ce surprind universuri în dezintegrare și lumi de plastic în care oamenii în carne și oase nu-și mai găsesc locul.

Alienarea de la începutul unei ere nebune și dezorientate răzbate din textele tuturor și se particularizează în funcție se sensibilitatea artistică a fiecăruia. O alienare de sud-est european ce a cunoscut comunismul pe pielea lui, o alienare de postmodern ce trăiește degringolada valorilor, o alienare de contemporan ce privește lumea în care trăiește, materie brută pentru povești fără Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, cu mulți balauri și aprige ghionoaie.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.