Dramaturgia românească aleargă pe culoarul ei

Am organizat în această vară pentru al patrulea an Concursul de Dramaturgie Yorick. Ne-am propus, încă de anul 2013 când l-am inițiat, să sprijinim dramaturgia românească. O dramaturgie care nu-și găsește locul mai niciodată pe scenele din România (decât dacă sunt texte scrise special, eventual de un actor sau de un regizor, pentru un anumit spectacol sau proiect). Am primit la redacție peste 50 de texte. Anul trecut au fost peste 90 de piese înscrise în concurs. Și m-aș hazarda să estimez că cei care ne-au trimis texte sunt doar jumătate din cei care scriu dramaturgie în România…

Așadar, preocuparea pentru scrierea dramatică este surprinzător de răspândită, în condițiile în care textele ajung atât de rar pe scene și ținând cont de faptul că dramaturgia e un gen pe care scriitorii îl practică mai puțin pentru plăcerea scrisului în sine, ci mai mult cu scopul precis de a vedea piesa montată. De ce atât de puține dintre aceste piese se regăsesc pe afișele teatrelor și în preocupările regizorilor români sau străini este o întrebare la care răspunsurile sunt de mai multe feluri. Fie temele abordate nu intră în preocupările regizorilor actuali – există, deci, o ruptură între ceea ce ei sunt interesați să monteze și ceea ce se scrie. Fie nu sunt încântați de calitatea textelor. Și de unele dintre aceste motive ține și motivația juriului din acest an de a nu acorda un premiu… Pe ideea de a nu încuraja o dramaturgie care înaintează haotic, ruptă total de fenomenul teatral, o dramaturgie premiată la diversele concursuri de dramaturgie organizate în România, dar care, din păcate, nu prea ajunge pe scenă. Or, a încuraja pe mai departe acest fenomen în care fiecare aleargă pe culoarul lui ni s-a părut o greșeală. Și da, trebuie s-o spunem răspicat, dramaturgia românească de sertar, cea scrisă pentru astfel de concursuri (și am urmărit calitatea pieselor și preocupările dramaturgilor la mai multe concursuri în ultimii ani), este foarte departe de ceea ce se întâmplă pe scenele din România. Cu foarte, foarte puține excepții.

Iar marea, uriașa problemă a dramaturgilor, așa cum reiese ea din textele primite la redacție, este că nu văd teatru sau, dacă văd, nu sunt atenți la ce se întâmplă acolo. Și că n-au contact cu creatorii din teatru. Că scriu dramaturgie așa cum ar scrie un roman, la ei acasă, departe de cerințele pe care le implică un text dramatic. Prea puține dintre texte sunt cu adevărat reprezentabile pe scenă. Problemele sunt de două feluri, le-am constatat an de an și se păstrează în continuare: la nivelul subiectelor și la nivelul construcției replicilor.

Una dintre regulile dintotdeauna ale construcției dramatice, atunci când nu vorbim de eseuri dramatice, rămâne conturarea unui conflict, iar în multe dintre texte poveștile sunt non-povești, ideea e vagă sau sunt foarte neverosimile. Altele, multe dintre ele, sunt subiecte din telenovele, ușor reinventate, iar altele sunt pur și simplu deplasat-elitiste, precum dramatizarea istoriei teatrului… Lipsa de racord la realitate sau măcar la o realitate cu valențe cât de cât general umane ar fi o altă problemă, dramaturgii pierzându-se adesea în hățișuri filosofico-demonstrative. La nivel de limbaj, una dintre marile probleme ar fi exprimările căutate, lipsa de firesc (în situații firești) și replicile defectuos construite și deloc ofertante pentru scenă. Alteori, subiectele interesante sunt, din păcate, îngropate în replici scrise stângaci, iar aici se vede cel mai bine lipsa de contact cu fenomenul teatral viu.

Iată ce scria odată Peter Brook despre dramaturgia contemporană. Cuvintele lui se potrivesc perfect oricărui timp și spațiu și merită un gând din partea oricui își propune să scrie teatru: „Teoretic, puțini oameni sunt atât de liberi ca un dramaturg. El poate aduce întreaga lume pe scenă. Dar, de fapt, e ciudat de timid. Privește viața în întregul ei și, ca noi toți, nu vede decât o mică părticică. Un fragment din care un aspect anume îi aprinde imaginația. Din păcate, rar se întâmplă să încerce să lege acel detaliu de o structură mai largă. E ca și cum ar accepta, fără să-și pună nicio clipă asta sub semnul întrebării propria intuiție și mergând total pe mâna ei, că realitatea lui este singura realitate. Așadar, avem de-a face fie cu un autor care își explorează propriile trăiri interioare, în adâncime și departe de lume, fie cu un autor care se ferește de aceste zone, explorând lumea exterioară. Și fiecare dintre ei crede că lumea lor este completă… Dacă Shakespeare n-ar fi existat, am fi putut concluziona că cele două nu pot coexista niciodată.”