După înmormântare… conversație despre teatru și mormintele lui

Texte spumoase, comedii negre, cu tentă bulevardieră, piesele Yasminei Reza aduc în discuție probleme cotidiene, mai mult sau mai puțin general-umane, care pun în dezbatare subiecte „mici”, dar de mare interes public. Nici „Conversație după înmormântare”, montat în premieră de Alexandru Darie la Studio Space de la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, nu face excepție. E o poveste simplă, despre șase oameni care se întâlnesc după o înmormântare, undeva, într-o casă de la țară, și discută la marginea absurdului. O mie de lucruri ies la iveală, se dezvăluie taine mai mari sau mai mici, drame de familie, întâmplări nespuse, într-un tăvălug al conversației, foarte bine condus de scriitoare, așa încât să nu rămână prea multe ascunzișuri.

În schimb, ceea ce face Alexandru Darie cu textul Yasminei Reza este operație pe cord. Și recunosc că încă de când am aflat că Alexandru Darie, regizorul celebrului spectacol „Trei surori”, al la fel de celebrului „Poveste de iarnă”, al „Iluziei comice”, regizorul care cam prin toate montările lui a refuzat să se îndepărteze de zona teatrului de artă, m-am temut de întâlnirea lui cu textul Yasminei Reza. Și m-am temut pentru că, urmărindu-i cu pasiune traseul regizoral, mi se pare evidentă tentația de a căuta adâncimi, de a miza mult pe zona de extratext, de a construi atent și încet o mie de vieți în spatele personajului, de a-i da carne, cât mai multă carne fiecărui personaj pe care-l aduce pe scenă, de a elabora psihologii țesute strâns, de a sonda cât mai adânc, de a vedea uneori și ce nu e și a face să existe (cu mirajul unui Don Quijote fascinant). Ceea ce e esențial la un regizor, mai ales într-o lume teatrală în care regia își are crizele ei… Și, mai ales, într-o lume teatrală în care, în numele „noului” și al „originalului”, se ajunge la o formă de superficialitate în care se copiază idei și schelete de idei. Da, am s-o spun răspicat, spectacolul lui Alexandru Darie are meritul că e anti-trend. Și în același timp suferă de vina că vede mai mult decât e de văzut, că vede adâncimi și profunzimi cehoviene într-un text, așa cum Don Quijote vedea castele… Și că din păcate multe dintre sensuri, cu încărcătură teribilă, scapă înțelegerii publicului.

Așa cum îl pune Alexandru Darie în scenă, textul Yasminei Reza e un amestec de Cehov și Shakespeare, care nu e… și rezistă doar pe alocuri interpretării lui. Într-un decor, creat de Octavian Neculai – o grădină verde, plină cu iarbă și cu obiecte uitate în peisaj, așezată între două uși ce dau spre altă existență, un spațiu scenic frumos și la fel de antitrend, pentru că în mare frumusețea îi este „în sine” –, regizorul își introduce personajele care încă din prima scenă intră ca din altă lume. Aduc cu ei un aer straniu, subliniat și de muzica lui Adrian Enescu, ușor previzibilă în accente tenebroase, un fel de jazz amar și angoasant. Sunt șase oameni, blocați într-un spațiu în care tocmai a avut loc o înmormântare. Pământul e proaspăt și ei au un aer al morții, pretutindeni adie un aer de film horror, ceva din romanele lui Stephen King. Totul în grădina lui Octavian Neculai e lipsit de viață, rostirea personajelor pare că ascunde secrete de pe altă lume, nimic din aerul obișnuit al Yasminei Reza.

Extrem de static, spectacolul nu compensează decât parțial prin ritmul interior pe care Alexandru Darie reușește să-l imprime personajelor. E în ritmul tuturor ceva din așteptarea celor trei surori ale lui Cehov, dintr-un spectacol de acum mulți ani, dar povestea din spate, oricâte straturi de haine groase i-ar fi adăugat regizorul, își păstrează subțirimea. E o dramă amoroasă, o femeie care se întoarce după mulți ani la această înmormântare și dă ochii cu iubitul ei de atunci, pe care nu-l mai iubește de mult și nici nu l-a iubit vreodată și în schimb îi mărturisește dragostea fratelui lui. Și femeia rămâne blocată aici, în casa familiei care tocmai și-a înmormântat tatăl; un unchi răsărit acum de niciunde, împreună cu soția lui, amândoi stranii, amândoi cu un picior în două lumi, amândoi trăind din amintiri, care însă puse cap la cap nu prea dau un puzzle complet; și doi frați și-o soră, izolați de lume, care tocmai și-au înmormântat tatăl pentru care fiecare avea, în felul lui, un cult. Nu se întâmplă nimic. Doar vorbesc… Sau, dacă se întâmplă ceva, e o falsă poveste de dragoste între Nathan și Elisa, o dragoste ce pare să fi existat dintotdeauna, dar în același timp parcă se naște acum, ciudat, și se concretizează într-o partidă de amor pe mormântul proaspăt al tatălui lui… În rest, nimic. Fiecare scoate la iveală resentimente, respiră și vorbește. Ce șanse are un astfel de spectacol în lumea noastră treatrală în care se caută acțiunea și personajele cât mai schematice? „Conversație după înmormântare” parcă plătește tribut unei alte epoci teatrale, de care, da, uneori ți se face dor… chiar dacă ritmul șchioapătă adesea, chiar dacă psihologizarea e uneori în exces, chiar dacă povestea trenează, chiar dacă actorii se lasă și ei adesea furați de val.

Cornel Scripcaru, Ana Ioana Macaria, Marius Chivu, Dan Aștilean, Camelia Maxim și Daniela Nane se avântă cu toții în partituri complicate, bine mobilate interior, dar cumva, undeva, lipsite de miză. Cumva, undeva, căutând ei înșiși sensul și sensuri ce parcă nu există. Cornel Scripcaru, cu siguranță unul dintre cei mai valoroși actori de la noi, construiește probabil cel mai echilibrat rol din întregul spectacol – Nathan. O liniște în care zac o mie de povești, forța simplă și adevărată a masculinității ce poate trage cu ea până dincolo de moarte… iubirea, o precizie a gestului, a privirii, transparente la fiecare scenă, un umor cald și ușor absurd, atât de potrivite în context. Ana Ioana Macaria, la fel, una dintre acele actrițe a cărei simplă prezență modifică spațiul, combină în rolul lui Edith o doză de umor cu una de tragism absurd, din care iese un cocktail delicios. Iar Daniela Nane, în Elisa, găsește o formă de finețe și de simplitate amestecată cu o feminitate ucigătoare. Se potrivește perfect în anumite scene cu stranietatea lui Nathan, tocmai pentru că o contrabalansează. Dar, una peste alta, deși spectacolul își propune mult mai mult decât o poveste de dragoste, scenele de dragoste dintre ei doi sunt cele mai puternice. De rămas, rămâne imaginea mâinilor lor încleștate cu putere una de alta.

Dan Aștilean, în Pierre, găsește și el tonul potrivit, jonglând între absurd și realism frust și grosolan, într-un rol oarecum criptic în economia spectacolului, la fel și cel al Cameliei Maxim (soția lui, Julienne), care altminteri alunecă uneori în patetism. La fel și Marius Chivu, care îngroașă prea mult și nejustificat în anumite scene, în rolul lui Alex, fratele mai mic al lui Nathan.

Spectacolul lui Alexandru Darie caută o poartă spre altă lume. Iar scena finală se dorește revelatoare. Câțiva dintre cei prezenți sunt și ei morți deja… care și cum veți descoperi în sala de la Teatrul Bulandra. Numai că mesajul devine cu adevărat transparent de-abia în final. Indiciile pe care regia le lasă până atunci sunt vagi, fiindcă textul în sine e ambiguu. Lui Alexandru Darie nu i-a surâs să monteze o comedioară bulevardieră, ci a vrut să-i afle sensurile metafizice, iar dacă nu există să le inventeze. În mare parte, reușește. Finalul însă, cu pietrele de mormânt ivite din neant, din păcate diluează efectul scenei anterioare, fiind cumva prea brutal și lipsit de subtilitatea pe care întregul spectacol a căutat-o…

Teatrul Bulandra, Studio Space

„Conversație după înmormântare”, de Yasmina Reza

Regia: Alexandru Darie

Traducerea: Alex Leo Şerban

Scenografia: Octavian Neculai

Muzica: Adrian Enescu

Distribuția:

NATHAN, patruzeci şi opt de ani: CORNEL SCRIPCARU

EDITH, patruzeci şi cinci de ani: IOANA MACARIA

ALEX, patruzeci şi trei de ani: MARIUS CHIVU

PIERRE, şaizeci şi cinci de ani, unchiul lor, fratele mamei: DAN AŞTILEAN

JULIENNE, cincizeci şi patru de ani, soţia sa: CAMELIA MAXIM

ELISA, treizeci şi cinci de ani, fosta amantă a lui Alex: DANIELA NANE

Fotografii de Mihaela Marin