Din agitații și spectaculoșii ani ’60, cu bunele și relele lor, a mai ieșit la iveală o piesă în Bucureștiul anului 2016. Din dramaturgia uitată, chiar dacă nu epuizată a epocii, o regizoare, Mariana Cămărășan, ale cărei spectacole nu au trecut niciodată neobservate, a scos o bijuterie, a vrut să-i arate strălucirea și a reușit.
Grație spectacolului pe care l-a montat recent la Teatrul Metropolis, cu o distribuție care îi cucerește și pe spectatorii recenți, și pe cei cu state vechi, artista merge cu maturitate mai departe. Nu, nu câștigă un nou teritoriu, căci a mai făcut teatru realist-psihologic, ci încă un nivel de profunzime. „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice” de Paul Zinder este, de fapt, singurul text al autorului american cunoscut, să spunem așa, în România. E doar un fel de-a spune, căci, în afară de legendarul spectacol montat la Teatrul Mic în 1978, bijuteria a fost expusă prea rar în România.
Se arată acum în toată simplitatea ei, în toată frumusețea austeră, în toată universalitatea ei, datorită spectacolului în care le vedem pe Oana Pellea, Cristina Casian și Florina Gleznea, autoare ale unor creații artistice cum rar ne-au adus ultimii ani. Tocmai această universalitate a piesei din neliniștiții ani ’60 parcă transpare din spectacolul acesta făcut din lumini și umbre, la propriu și la figurat, din gânduri neterminate, din ce rămâne nespus și mai ales netrăit, căci acest netrăit pare substanța dramaturgului.
Într-o casă din America, parcă nici nu contează unde anume și când, trei femei – sau, mai bine zis, o femeie care aproape și-a pierdut identitatea și fiicele ei, femei în devenire – încearcă să trăiască. Însă viața lor, ca să parafrazez romanul acela celebru despre Mai ’68, este în altă parte. Betty, mama, funcționează pe pilot automat. Departe, închisă în lumea ei, purtătoare de grave răni nevindecate, de singurătăți sfâșietoare și frici dăunătoare (cum e cea care se reflectă asupra Matildei), dezvăluite pas cu pas, după contrapunctul umoristic de la început, abuzivă (pentru că abuzată), Betty trăiește un sfârșit. În luminile care se sting și se aprind în sala nouă a Teatrului Metropolis, într-o casă în care nimic nu e unde ar trebui să fie, Oana Pellea atinge coarde sensibile, adânc îngropate, pe care în 2016 rar le mai poate atinge interpretarea realistă. Betty, fantoma chinuită pe care o joacă, agonizează în propria viață, în care le ține captive pe cele două fiice.
Într-un univers în care nimic nu e la locul lui, se zbat, așadar, câteva vieți. Ruth, tânăra întruchipată de Florina Gleznea, adolescenta rebelă în care palpită evident pofta de viață, pofta de evadare, pofta de altceva, în care transpare însă și suferința de a nu fi asemenea celorlalți, de a rămâne departe de plăcerile interzise ale vârstei, colorează peisajul cenușiu. Iar sora ei, Matilda, interpretată de Cristina Casian, proaspăt îndrăgostită de atom, face experimente. Chimice și umane. La școală și acasă, unde deslușește mecanisme, ocolește suferințe, caută lumini.
Lecție nedidactică despre suferință și uitarea pe care ea o aduce, uitarea aceea în care nimic nu mai e posibil, „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice” este, deopotrivă, creația unei regizoare ce mânuiește bine firele nevăzute ale poveștii scenice și opera unor actrițe care chiar vor să dăruiască ceva și în acest sens își orientează meșteșugul, fie că vorbim despre Oana Pellea, care atinge subtilități de nepovestit, fie despre Florina Gleznea și Cristina Casian, care își compun atent și convingător personajele.
Cât despre nou, obsesia care îi macină pe creatorii de teatru de la noi și din alte părți, de azi și de ieri, trebuie spus ferm că spectacolul de la Metropolis nu aduce nimic nou – nicio formulă, nicio exemplificare a unei poetici, nicio teorie dintre cele după care tânjesc atâția regizori, din generații mai vechi și mai noi. Pentru orice spectator, „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice” vorbește fără să aibă nevoie de caietul-program ca să-și transmită mesajul! Vorbește direct, așa cum o face teatrul bun, nu apelează la artificii de niciun fel, își asumă, deduc, posibilitatea de a fi catalogat drept „desuet”, de adepții necondiționați ai „noului”, așa cum și-au asumat și spectacolele anterioare semnate de Mariana Cămărășan. De la prima la ultima scenă, într-o construcție rotundă, care ne aduce tragic în punctul de unde am plecat, închizându-ne într-un cerc fără scăpare, un cerc irespirabil, sub semnul imposibilei evadări, spectacolul merge cu pas sigur spre rațiunea și afectele spectatorului venit să vadă o poveste. Și-i spune o poveste în care Ileana Cosânzeana nu mai e Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos rămâne departe, în ținutul zânelor, și ele absente, înlocuite în schimb de niște oameni cu aripi frânte.
Aceste aripi frânte se simt fâlfâind două ore în spectacolul de la Metropolis, în această poveste cu oameni care nu se pot împlini, cu destine care nu se pot salva. Fatalismul care învăluie întreaga poveste, colorat inteligent, ici și colo, de un umor sănătos, dar care nu salvează pe nimeni de nimic, plutește ca un abur în luminile care se sting și se aprind în casa Bellei, care rămâne departe, prizoniră în lumea din care nu poate ieși și în povestea pe care noi, spectatorii, nu o putem povesti, căci a o povesti înseamnă a o simplifica. Câ despre „lucrătură”, ea ar putea fi expusă, desigur, dar nu și frumusețea ei. Ceea ce este, o știm chiar de la esteticieni, semnul reușitei. Imposibilitatea de a explica „fără rest”, iată, fără excepție, o trăsătură asociată cu arta – de ieri, de azi. Poate și de mâine?
Teatrul Metropolis, sala Amfiteatru
„Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice” de Paul Zindel
Regia: Mariana Cămărășan
Traducerea: Iulia Necară
Scenografia: Vladimir Turturica
Light design: Ștefan Vasilescu
Distribuție: Oana Pellea, Alexandrina Halic, Florina Gleznea, Cristina Casian
Print