Imagine din spectacolul „Cartea lui Iov”, regia Eimuntas Nekrosius FOTO Maria Ștefănescu
În cadrul celei de-a 22 ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, celebrul regizor lituanian Eimuntas Nekrosius a primit o stea pe Aleea Celebrităților, iar spectacolul lui „Cartea lui Iov” s-a jucat în penultima seară de festival la Teatrul „Radu Stanca”. Ar fi trebuit să vină la Sibiu chiar Eimuntas Nekrosius și să fie prezent la ceremonia de decernare a stelelor și la o conferință-dialog, alături de George Banu, însă starea de sănătate nu i-a permis. „I s-a interzis să zboare”, așa cum a spus asistentul său, Tauras Cizas, la întâlnirea care a avut loc, totuși, în dimineața dinaintea prezentării spectacolului, la Librăria Habitus din Piața Mică, și la care, alături de Tauras Cizas, alături de George Banu, pentru a discuta despre creația și personalitatea lui Nekrosius s-a mai aflat Remigijus Vilkaitis, unul dintre cei mai importanți actori din trupă.
„E o tendință foarte importantă a teatrului de a-și găsi surse în afara repertoriului lui”, a deschis George Banu discuția, întrebându-i pe cei doi artiști care a fost motivația principală pentru a alege acest text – un text biblic, „Cartea lui Iov” din Vechiul Testament, și, în general, cum își alege Eimuntas Nekrosius textele.
„Nekrosius își dorea foarte mult să vină la Sibiu”, a declarat Tauras Cizas, asistentul lui, înainte de a răspunde la prima întrebare, explicând că și-au decalat datele de examen pentru admiterea la Facultatea de regie teatru ca să poată veni. Numai că i s-a interzis să zboare… S-a vorbit mult, să amintim în treacăt, despre faptul că regizorul lituanian, ale cărui spectacole sunt cunoscute în România, unde a fost prezent în urmă cu aproape zece ani, la București, la Teatrul Bulandra, cu Trilogia Shakespeare – „Macbeth”, „Hamlet” și „Othello” –, iar la Sibiu a adus până acum „Livada de vișini”, „Idiotul” și „Divina comedie”, preferă să comunice prin spectacole și mai puțin în interviuri sau în conferințe de presă. „Cei care au asistat la conferințele de presă cu Nekrosius știu amploarea răspunsurilor lui: <Da>, <Nu>…”, a spus râzând Tauras Cizas, justificându-se apoi: „Dar, până la urmă, noi suntem oameni ai practicii. Iar Nekrosius și noi odată cu el ne facem treaba pe scenă”.
Imagine de la conferința desfășurată la Librăria Habitus din Sibiu
În privința selectării textelor, invitatul a explicat: „Cum ajunge să-și aleagă textele pot răspunde numai prin cuvintele lui: Citesc mult… Și, într-adevăr, are vreo 20-30 de cărți care sunt mereu pe un raft. Și vine ziua când ne propunem să facem un nou spectacol. Ia una din acele 30 de cărți și o transformă în spectacol. În mod concret, în ceea ce privește Cartea lui Iov, a avut un prieten care, în urmă cu zece-cincisprezece ani, l-a sfătuit să facă acest text, i-a spus că i se potrivește.”
„Am avut șansa de a asista la repetițiile lui Nekrosius cu Trei surori”, spune George Banu. „Aș vrea să-l întreb pe Remigijus Vilkaitis cum lucrează cu Nekrosius. Am văzut atunci că regizorul își invită actorii să pornească adevărate scenarii inspirate de text. Care ar fi specificitatea lucrului cu Nekrosius? Poate nu vorbește mult în interviuri, dar vorbește mult în repetiții”, adaugă George Banu.
„Acum s-ar putea spune că Nekrosius vorbește mult, spre deosebire de cât vorbea în tinerețe. Acum povestește, împărtășește amintiri”, explică Remigijus Vilkaitis. „Dar nu oricine poate lucra cu el. Am fost la repetița cu „Trei surori” și a rămas o scenă mitologică pentru mine”, intervine George Banu. „Toți fumau și puneau scrumul într-o sticlă. Și era, de fapt, o imagine teatrală extraordinar de puternică a legăturii din această familie. Aveți amintiri sau puteți evoca anumite momente de repetiție în care, împreună cu Nekrosius, ați construit aceste scenarii vizuale care pentru noi, spectatorii, rămân memorabile?”
„Au fost multe astfel de momente. Mi-amintesc una din timpul repetițiilor la Regele Lear, spre exemplu, când Goneril și Regan erau însărcinate încă din prima scenă. În următoare scenă, în timpul unei mari dispute, de sub rochie cade un pietroi mare. Și înțelegi că o femeie încărcată cu o asemenea ură nu poate să fie însărcinată, nu poate să poarte un copil.”
„Astfel de scene”, spune George Banu, „sunt încărcate de specificul spectacolelor lui Nekrosius. „Sunt scene care nu se bazează pe interpretarea unui text, sunt niște construcții poetice memorabile ale regizorului. Mi-aduc aminte și de Hamlet”, adaugă el, „care se desfășura sub dominația unui bloc de gheață, care se topea sub ochii noștri. Ceea ce produce Nekrosius este un fel de scenariu poetic, construit pornind de la anumite situații, de la anumite aprecieri ale personajelor, și aceste momente rămân cele mai importante. Iar legat de faptul că Goneril naște o piatră… Mi-aduc aminte că în Mahabharata, pe care a pus-o în scenă Brook, unul dintre personajele negative, la fel, naște o piatră. E interesant că Nekrosius redescoperă legătura cu o gândire mitică, cu o gândire poetică. Și spectacolele lui sunt, din acest punct de vedere, unice și memorabile.”
„Nu-mi vin în minte povești concrete”, spune mai departe Taurus Cizas, „dar, într-adevăr, sunt scene despre care pe urmă se scriu articole întregi. Nekrosius nu le inventează, ci le caută și le descoperă în text. El are un mod de a citi textul foarte atent și foarte personal. Sunt acolo cuvinte care, pentru altcineva, n-ar însemna mare lucru, dar de care el se agață și din care scoate sensuri. Acea gheață din Hamlet există în text. Bineînțeles că Nekrosius are procedee proprii, dar nu sunt neapărat secrete. Eu am ajuns la el ca actor și joc în continuare în spectacole. Și pot zice că un actor poate lucra destul de confortabil cu el. Are o atitudine foarte responsabilă și o conștiință acută față de propria muncă. Și le cere același lucru și actorilor. Dar, dacă vede că ceva nu iese nu fiindcă actorul n-ar fi bun, ci din vina lui, nu-l va lăsa niciodată pe actor fără ajutor și într-o situație inconfortabilă. Până la nebunie, până la ultimul moment înainte de spectacol, se va gândi cum să facă să-l ajute pe actor să iasă din situația în care l-a pus. Atunci când face un spectacol cu actorii cu care a muncit tot timpul există dialoguri foarte simple și scurte, din care e clar că ne înțelegem aproape fără vorbe. Apoi, nu știu dacă e un secret sau nu, dar de multe ori se întâmplă, când deja a fost analizată o scenă și s-a avansat și când ajungi să tragi concluzia, ca el să pună „Stop” și să zică: „Ne oprim aici, nu tragem o concluzie. O lăsăm deschisă”. Parcă lasă special niște puncte de suspensie, niște gânduri neîncheiate, pentru ca orice gând să poată trăi, să poate rămâne viu. Și un lucru esențial, pe care-l subliniază tot timpul, și când lucrează cu studenții: „Cel mai important este ca un actor pe scenă să gândească și să creeze”. Se întâmplă câteodată să jucăm de cinci-șase ori la rând un spectacol, mai ales în turnee, și el zice: „Vă rog azi să nu mai jucați corect”. Asta, ca să-i oblige pe actori să gândească și să creeze. Pentru mine, asta este esența teatrului lui Nekrosius: că este o creație pe viu pe scenă”.
Apoi, în încheierea dialogului, Remigijus Vilkaitis a povestit o întâmplare emblematică despre Eimuntas Nekrosius, despre tinerețea lui, despre felul lui de a fi și de a gândi: „A pus cineva problema de unde apar imaginile lui Nekrosius. Am aflat despre prima seară, când Nekrosius a venit din provincie la Vilnius să dea examenul de admitere. Venea dintr-o regiune cu lucruri minunate, cu râuri, cu verdeață multă, cu dealuri, cu cer albastru, cu vaci și capre. Ce poate fi mai frumos de-atât? Așa era locul de unde a venit el la Vilnius. Și s-a trezit dintr-odată într-un cartier nou de blocuri, unde a venit să stea la o mătușă. Ei bine, și în seara aia a dispărut. Se face 9.00, 10.00, 11.00, 12.00 noaptea. Mătușa era teribil de îngrijorată. Vă dați seama! Era un băiețel care venise prima dată în capitală. Pe la 1.30 noaptea apare… Nu mai mergeau nici autobuzele la ora aia. Cum a ajuns nu se știe. <Unde ai fost?> l-a întrebat ea: <Am stat în piața catedralei și m-am uitat la turn…> i-a răspuns el. Acolo sunt ruinele unui vechi castel al unui mare prinț lituanian. El nu văzuse niciodată pe viu până atunci o asemenea lucrare. Și a stat acolo ore întregi și s-a uitat la catedrală. Eu cred că și în ziua de azi e condus de ceva asemănător, e mânat de ceva foarte simplu atunci când pune în scenă un text. Poate de aceea a și venit și a dat examenul…”
„Această poveste e extrem de importantă, cred eu, pentru că este istoria originii unui talent”, încheie George Banu. „Este o istorie care confirmă ce spune Tauras Cizas, că aceste imagini, aceste poeme vizuale pe care le produce Nekrosius nu sunt gratuite, ci sunt născute din impregnarea cu textul. Poate o putem parafraza pe mătușă și putem spune că Nekrosius privește textul așa cum a privit turnurile catedralei, ore întregi, și din această impregnare apar micile lumini care luminează textul.”
Print