Au trecut deja trei săptămâni de când s-a încheiat Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. În penultima seară de festival s-a jucat la Teatrul „Radu Stanca” unul dintre cele mai recente spectacole puse în scenă de celebrul regizor lituanian Eimuntas Nekrosius, care, de altfel, nu se află la prima participare la Sibiu. „Livada de vișini”, „Idiotul” și „Divina comedie” au fost prezente la ediții recente ale FITS, iar în acest an actorii de la compania pe care el a făcut-o celebră, Meno Fortas, au venit cu un alt tip de spectacol semnat Nekrosius decât cele care au fost arătate până acum în România. „Cartea lui Iov”, o montare minimalistă, aproape austeră, căutându-și stranietatea în fiecare scenă, a însemnat o altfel de întâlnire cu lumea lui Nekrosius.
O întâlnire care și-a păstrat valențele subliminale, rafinându-le, o întâlnire în același timp previzibilă și total imprevizibilă. Previzibilă pentru cei care mai văzuseră spectacole create de regizorul lituanian și care știau că imaginile lui care par metafore sunt dincolo de metaforă, sunt idei vii, ce capătă concretețe pe scenă, sunt simboluri ce trec dincolo de simbol, sunt trăiri ale ideilor, sunt materializări ale imaterialului, sunt poeme în imagini, pentru care de cele mai multe ori n-ai nevoie de traducere în cuvinte. Total imprevizibilă însă și pentru cei care îi cunoșteau stilul, și pentru ceilalți, pentru că de data asta Nekrosius a ales să rămână la o zonă minimalistă, departe de montările lui cu decori ample și cu imagini copleșitoare, precum uriașul bloc de gheață ce domina scena în „Hamlet” (și el văzut în România, și la București, și la Craiova). Și pentru că tot ceea ce a fost arătat pe scenă, deși era în fiecare particulă, în fiecare gest și în fiecare imagine materializarea mitului lui Iov, de dincolo de litera scrisă, totuși, nimic nu semăna cu ceea ce ți-ai putea imagina vreodată despre această poveste biblică. Total bulversantă prin alegeri și perfect recognoscibilă în esența ei. Ca o „întrupare” a acelei zone a subconștientului căreia îi corespunde povestea lui Iov – așa cum sunt, de altfel, toate scenele lui Nekrosius luate separat: dezvăluiri ca-n oglindă ale zonelor de subconștient la care nu avem acces și care, din acest motiv, sunt recognoscibile și străine în același timp.
Iov al lui Nekrosius, interpretat de Remigijus Vilkaitis (prezent și la dialogul cu George Banu din dimineața reprezentației), un Iov evadat din timpul lui, îmbrăcat în blue jeans atemporali, rupt în două, între Satana și Dumnezeu, care și-l dispută cu răceală, ca într-un joc de șah straniu, în care fiecare mută câte o piesă, încet, rar, iar Iov este silit să reacționeze. Nu este nicio clipă marioneta vreunuia dintre ei, este revoltat, trist, chinuit de neînțelegere, dar rămâne consecvent unui drum. Nu se abate, deși s-ar abate, îndură, deși s-ar revolta, alege, deși s-ar lăsa ales. Prezentată din cele trei perspective, Dumnezeu, Satana și Iov, povestea își dezvăluie nuanțe diferite. Dar lecția vieții o dă doar Iov. În timp ce, în permanență, în spatele lui, pe o scenă aproape goală, doar un birou cu multe, multe sertare, absurd și kafkian de multe, care sunt tot timpul trase afară și închise la loc, câteva scaune, câteva bârne de lemn ce vor folosi la crearea unor imagini în care cruci imperfecte se vor face și se vor desface pe scenă, cu adieri de poem vizual, cu fluturări de rochii albe și atingeri tandre, ființe umane care încearcă să-i fie aproape, dar de care Iov este în permanență departe. Rupt, în fapt, nu doar între Satana și Dumnezeu, doi „cavaleri”, care-i stau în spate și se joacă de-a viața și de-a moartea cu tristețe și seriozitate, ci rupt între două lumi. Căci nu-i aparține cu adevărat niciuneia.
Pierzând totul și povestind istoria propriei degradări, Iov o retrăiește, încercând să înțeleagă și refuzând, de fapt, să accepte un martiriu al cărui sens îi scapă. Iov al lui Nekrosius se supune aproape rațional unei idei, unui ideal aproape cavaleresc. Nu trădează, dar glasul cu care acceptă chinul nu sună a rugăciune, ci a blestem. Nu-și trădează Dumnezeul, dar așa cum este el construit pe scenă, nici nu-l iubește, nici nu-l înțelege și, mai tare decât suferințele fizice – teribil materializate în scena în care o instalație uriașă de becuri încolăcite pe trupul lui se aprind arzându-l – îl chinuie neînțelegerea. De ce e supus acestor pedepse, câtă vreme n-a păcătuit? Oamenii din jur nu-l interesează, nu face cu adevărat parte din lumea lor, iar la masa lui Dumnezeu și a Satanei n-are acces. În tot acest timp, cei doi rămân în permanență în spatele lui, Satana elegant, purtând haine negre, simple și o lopată pe umăr, iar Dumnezeu, tot simplu și el, îmbrăcat ca dintr-un magazin occidental, cu sacou de culoare deschisă, așteptându-i reacțiile, mereu cu tristețe și curiozitate atentă.
Spectacolul lui Nekrosius nu trage concluzii. Dimpotrivă, lasă imense puncte de suspensie și plutind în aer undeva întrebarea: „De ce?”. De aceea spectacolul nici nu atinge acea zonă din povestea lui Iov în care primește totul înapoi. Ce sens mai are totul când ai pierdut totul într-o luptă în care ești pion și singura cale de a-ți păstra demnitatea este să alegi drumul drept cu încăpățânare? Pendulând în permanență între întrebări despre predestinare și posibilitatea alegerii, spectacolul lasă deschise o mie de căi. Închide doar una singură: Iov nu alege din iubire de Dumnezeu.
Meno Fortas Teatro din Lituania –CARTEA LUI IOV, prezentat în cadrul FITS 2015Text după VECHIUL TESTAMENTO coproducţie cu Teatro Comunale din Vicenza în colaborare cu Ministerul lituanian al Culturii şi cu Aldo Miguel GromponeRegia: Eimuntas NekrosiusDecoruri: Marius NekrosiusCostume: Nadejda GultiajevaLight design: Audrius JunkauskasSound design: Arvydas DukstaDistribuția: Remigijus Vilkaitis, Vygandas Vadeisa, Salvijus Trepulis, Valdas Vilius, Marija Petraviciute, Simonas Dovidauskas, Adele Teresiute-Aukstikalne
Print