„Hamlet” – conceptul etern al „copilului” neînțeles, răzbunător, nerecunoscător; „Hamlet” –imaginea trădărilor, minciunilor și a crimelor în lanț; „Hamlet” – povestea nemuritoare care a nu a intrat în volumele cu același nume pe care le citeam când eram mici, dar care a rămas captivă între pereții teatrelor supraviețuind în toate formele posibile. De la Darwin încoace, cea mai mare calitate a devenit instinctul supraviețuirii, cu cât ești mai abil și mai dibace să te târâi pe suprafața pământului, cu atât mai mult vei fi apreciat. Hamlet e unul dintre acei oameni fictivi care nu și-a încetat existența nicicând. A învățat să călătorească cu trenul, cu avionul și s-a transformat într-un star internațional, ușor-ușor a devenit poliglot și s-a familiarizat cu toate culturile, de la cea a băștinașilor până la cea orientală, se descurcă, și nu ca un simplu bunic, inclusiv în mediul virtual, cu toate implicațiile sale, iar când obosește se retrage în biblioteca online. „Hamlet” este un exemplu „viu” al conceptului de adaptare, pentru el, adaptările nu au limite, căci transgresează și glisează dintr-o problemă în alta, în funcție de… perspectivă.
Internetul nu l-a ucis pe Hamlet, nu l-a dat uitării într-un recycle bin universal, ci doar i-a modificat identitatea într-un anume H, așa cum personajele lui Kafka trăiau și respirau printr-o literă anonimă, banală, suficientă. Acțiunea s-a mutat din Danemarca într-o altă realitate formată din coduri și cifre nesfârșite, cam așa cum ne-am imaginat lumea din seria „Matrix”. „iHamlet”, de la Teatrul Excelsior, este un spectacol care folosește piesa „Hamlet” ca un pretext pentru a spune o poveste prin prisma adolescenților și pentru ei. H este un personaj fațetat cu tine sau cu poate cu prietenul tău, sau poate cu amicul tău pe care îl vezi în pauză la liceu, H poartă masca tuturor adolescenților care își condamnă părinții, care imploră atenție prin respingere, care își pun întrebări cu privire la adevărata lor identitate în familie, în societate, în această galaxie infinită, care utilizează rețelele de socializare ca pe un refugiu, ca pe o posibilitate de a fi altcineva, de a fi ceea ce nu vei reuși să fii niciodată în realitate.
„iHamlet” păstrează din piesa originală doar nucleul familiei pe care îl desface în episoade asemănătoare între ele și în care adolescenții par niște bufoni nebuni care spun adevărul răspicat și toți îi iau în derâdere sau îi dau afară în șuturi de la „curte”. Câți adolescenți sunt și rămân marcați pe viață de divorțul părinților? Câți tânjesc după atenția și iubirea unuia dintre părinți? Câți văd și judecă acțiunilor celor care i-au crescut? Câți nu iartă niciodată o copilărie sau o adolescență pierdută, nefericită, ruinată din cauza deciziilor părinților? În spectacolul „iHamlet” se merge pe firul acestor întrebări, în ideea în care acest segment minoritar de public ar putea reacționa la cele mai intime și dureroase probleme, relația cu părinții care îți răstoarnă realitatea cu susul în jos. Catinca Drăgăneascu se simte în largul ei atunci când vine de vorba de experiment, de povești fragmentate inserate printre holograme sau de personaje alienate în societate și în microuniversul de pe scenă. Spre deosebire de „Distopie.Shakespeare.Remix”, „iHamlet” încearcă să atingă și o coardă sensibilă, iar actorii reușesc să producă empatie dincolo de cortina subțire pe care se proiectează. Catrinel Bejenariu e o Gertrude contemporană, un icon al mamei depresive care se aruncă în brațele amanților, Gabi Costin e tatăl care nu mai știe cum să gestioneze falimentul familiei sale, sau amantul vulgar al mamei, sau prietenul cu umor pe care îl suni în situație de criză, Vlad Logigan se folosește de carisma și sensibilitatea sa pentru a se apropia și mai mult de sufletele celor din sală care ar putea rezona cu H. Iar Vlad Pavel pare acel adolescent care se întreabă cum a ajuns el în această conjunctură nefericită, când, în univers, în fiecare secundă se întâmplă ceva, și acum altceva… la nesfârșit.
„iHamlet” nu este un spectacol aparte datorită proiecțiilor sau a hologramelor, sau a tuturor mijloacelor media, ci datorită „percepției” de care amintește personajul interpretat de Vlad Logigan. „iHamlet” este un spectacol-eseu care exploatează percepția asupra problemelor adolescenților și a modului prin care ei ar putea fi atrași la teatru și s-ar putea regăsi în H, în Y sau Z și este un experiment care vizează limbajul atât scenic, cât și dramaturgic prin care am putea cuceri acest segment de public ne-targetat de niciun alt teatru din București.
Asociația Punctart, Teatrul Excelsior
Pe scenă: Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vlad Logigan, Vlad Pavel
Regia: Catinca Drăgănescu
Dramaturgia: Elise Wilk
Video & Light Design: Dan Basu
Sound design: Cristi Vieriu
Coregrafie și mișcare scenică: Simona Deaconescu
Scenografia: Bogdan Costea