Nu doar câteva cuvinte, ci un întreg monolog în câteva cuvinte. Nu doar o replică dintr-o piesă, ci un moment-cheie dintr-un spectacol ce-și asumă franchețea. Nu doar o clipă, ci o întreagă atitudine într-o montare despre aripi frânte și imposibilitatea zborului. Și, totuși, dincolo de neputințe, rămân întotdeauna ceva forțe nedescoperite sau nefolosite. Și, totuși, dracu’ nu-i atât de negru, cum s-ar spune, iar speranța nu moare niciodată. Sună clișeistic, dar așa e. Drama are un strop de umor, cât să nu leșine spectatorul de la atâta dulce, are un pic de iute, discret, cât să provoace simțurile, să trezească gândirea și să impulsioneze marile întrebări.
Punând în scenă „Hot L Baltimore“ de Lanford Wilson la Naționalul craiovean, care începe un an ambițios, ce va aduce un spectacol regizat de Robert Wilson și o ediție a Festivalului Shakespeare ce vrea să rămână la înălțimea celorlalte, cunoscutul om de teatru american Peter Schneider își asumă un risc. Așa cum îi stă bine artistului, să-și asume riscuri. Cum ar fi să monteze realist o piesă realistă americană într-o Românie plictisită. Ei bine, aflat acum la prima colaborare cu un teatru românesc, Peter Schneider a adus pe scena sălii mari de la Craiova visele și visurile spulberate ale unor americani construiți de dramaturg după chipul și asemănarea americanilor reali, personaje ofertante, în care răsună ecouri din textele lui Arthur Miller, Tennessee Williams sau Edward Albee. Și a mizat pe universalitatea din aceste personaje frământate, agitate, neașezate la locul lor, aflate într-o perpetuă trecere.
De altfel, aceasta este starea comună nefericiților aflați într-o corabie care se scufundă, adică într-un hotel precar dintr-o Americă nemiloasă. În acest spațiu de tranziție, rece și kitsch, întruchipat cu ajutorul unei scenografii fidele, realiste, în care se intră printr-o ușă batantă într-un hol doldora de cești din carton pentru cafea, având ceva accesorii țipătoare, o canapea cu scaune și o recepție prăfuită, s-au strâns oameni cu aripi frânte, care nu-și mai pot lua zborul. Aceste stafii măcinate de frică și roase de neîncredere se întâlnesc într-un spațiu
de împrumut la care nu vor mai avea acces: hotelul se va închide într-o lună.
Lumea se prăbușește încă o dată, puținele energii rămase se agită și spectacolul începe, continuă și se termină fără variații de ritm, atmosferă sau intensitate. Dramele personale se înlănțuie, monologurile vin unul după altul și parcă dialogurile nu se încheagă cu adevărat, o anumită lentoare subminează scenele de grup din acest spectacol în care fiecare personaj se dezvăluie relevant, dar toate la un loc, într-o imagine a nefericirii, parcă trec pe lângă adevărul acela care scutură spectatorul. Bâlciul deșertăciunilor omenești, bâlciul micilor ființe care nu vor decât să fie fericite se arată preț de două ore. Răni vechi, traume de nevindecat, ticuri, manii și istericale în niște personaje în care dramaturgul a văzut în primul rând niște supraviețuitori și pe care regizorul le-a tratat la fel. „Bravura locatarilor poate că nu este evidentă. La urma urmei, cine sunt acești oameni? Trei prostituate. Doi funcționari de birou obosiți și șeful lor dispeptic. Niște locatari în vârstă, unul capricios, alta resemnată. Un tânăr plictisitor în căutarea unui bunic dispărut. Și o lesbiană intrigantă și nefericitul ei frate“, spune Peter Schneider. Da. În acest hotel care o să dispară în curând s-au adunat oameni înfrânți, dar care nu capitulează, paria care nu-și găsesc locul. Actorii-și fac bine treaba, și totuși se simte o anumită incomunicare, spectacolul (cel puțin la reprezentația văzută de mine) încă nu e un tot unitar. Partiturile sunt interpretate cu nuanțe, și totuși nu fără clișee de concepție, generate de textul însuși: prostituatele sunt vulgare și fragile, înzestrate cu sensibilitate de mahala, dar sensibilitate, adolescenții sunt personalități șovăielnice, care au nevoie de sprijin, funcționarii sunt istoviți, blazați și simt că se sufocă. Principla lor ocupație este să-și imagineze o altă viață, în altă parte. Această altă viață dorită cu ardoare îi unește pe toți, într-un hotel ce trăiește din gloria trecutului și a rămas o formă goală.
În lipsa gradației și a unei structuri bazate pe un conflict, spectacolul se construiește ca un tablou de grup în care tresar energii, într-o atmosferă de sfârșit de lume, în care nimic nu se mai poate schimba. Și totuși, se schimbă, cu o scenă finală care salvează lentoarea ucigătoare și căderile de ritm. Raluca Păun (prostituata April Green, prezență piperată cu un umor bine temperat) și Cătălin Vieru (timidul adolescent Jamie) salvează elegant printr-o scenă scurtă, dar intensă și jucată cu măsură, o succesiune de secvențe lipsite de forță. „Lecția de dans“ din final comunică în doar câteva minute ideea aceea care plutește ca un fum în tot spectacolul, fără să prindă formă: Nimeni nu
știe cum să trăiască. Trebuie doar să te lași purtat de val și esențial e să fii mereu în mișcare. De altfel, adolescentului închis în cochilie și rebel fără cauză concretă îi aparține și replica din titlu: „Eu am vise, fir-ar al dracului! El ce are?“.
Haină care ține de cald când e frig și ești în pericol, visul, fie el și spulberat, palpită în „Hot L Baltimore“ într-o poveste melodramatică despre decădere și neputință exact ca străvechiul pharmakon: e și leac, și otravă. Peter Schneider îl suprinde simplu, franc, fără artificii sau farafastâcuri, într-un spectacol făcut după o rețetă simplă, lipsită de elemente criptice. Prezența lui în teatrul craiovean, fără îndoială o reușită a echipei manageriale, este semn bun pentru începutul unui an, cum spuneam promițător, plin de vise.
Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova
HOT L BALTIMORE, de Lanford Wilson
Regia artistică: Peter Schneider
Asistent regie: Gina Călinoiu
Distribuția (în ordinea apariţiei):
Doamna Oxenham – Corina Druc
Bill Lewis – Dragoş Măceșanu
Paul Granger al III-lea – Ştefan Cepoi
Fata – Iulia Colan
Millie – Mirela Cioabă
Doamna Belloti – Anca Dinu
April Green – Raluca Păun
Domnul Morse – Valeriu Dogaru
Domnul Katz – Valentin Mihali
Jackie – Gina Călinoiu
Jamie – Cătălin Vieru
Suzy – Romaniţa Ionescu/ Ramona Drăgulescu
Clientul lui Suzy – Cosmin Rădescu
Clientul lui April – Tudorel Petrescu
Şoferul de taxi – Mircea Tudosă
Băiatul cu pizza – Tudorel Petrescu
Print