Eugenio Barba: Spectacolul este un „ritual gol”

Eugenio BarbaSăptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Eugenio Barba…

„În munca mea am căutat întotdeauna neprevăzutul. Astăzi ştiu că el mă binecuvântează doar dacă merg dincolo de graniţele normale ale lucrurilor considerate legitime în arta mea. După ce am lucrat 35 de ani cu acelaşi nucleu de oameni, mai am dorinţe sau probleme? Da, iată câteva:

Cum să transform Odin Teatret în întruparea vie şi metaforică a prinţului Mâşkin, a lui Svejk şi Basho?

Cum să fac să se împrăştie ca seminţele roadele muncii acestei mâini de oameni de la Odin care va muri peste câţiva ani, dar care trăieşte la periferia imperiului puternic înrădăcinat în orăşelul lui, Holstebro?

Cum să elaborez diferitele tipuri de informaţie care îşi impregnează forma asupra oricărei acţiuni a actorului (informaţie tehnică, senzorială, organică, spirituală, senzuală, intelectuală, arhetipică, care priveşte istoria meseriei, tradiţia care s‑a ascuns, ansamblul semnificaţiilor)?

Cum să fac să nu fiu niciodată luat în seamă de statistici?

Cum poate Odin Teatret să fie un ac incandescent ce străpunge gheaţa ideilor, convenţiilor, criteriilor şi valorilor propriului timp, deschizând pentru cine vine după aceea un tunel invizibil care să îl facă să intuiască partea cealaltă?

Ce înseamnă „partea cealaltă”?

Cum să nu devin doar naiv sau doar şiret?

Cum să fiu amfibiu, să aparţin elementului teatral, dar şi altui element?

Cum să mă las condus de calul orb care este în noi şi care galopează în buza îngheţată a unei prăpăstii?

Cum, cu ştiinţă, să fac un spectacol în care 7000 de lei dansează în vârful unui ac?

Cum, de ce, unde şi pentru cine mă dedic teatrului?

Adesea vorbesc cu mine însumi. Întrebările pe care mi le pun privesc în general obsesii personale, toate la jumătate de drum între tehnică şi etica meseriei. Nu mă întreb niciodată care este legătura mea cu timpul în care sunt o parte. Timpul nostru este întotdeauna o scurgere a atâtor curente care se mişcă în direcţii contrare, cu ritmuri şi niveluri diferite. Putem să navigăm pe un singur curent, uneori, ascuns, pe care adesea îl descoperim prin refuzul celorlalte curente.

Nimic nu are un sens sau o valoare de la sine, noi suntem cei ce hotărâm ce sens să injectăm lucrurilor pe care le facem. Spectacolul este un „ritual gol”, ceva care, prin precizia şi grija cu care este întreţesut evocă un sens, dar pe care nu îl posedă de la sine.

Întotdeauna spectacolul face să se întrevadă teama de implicarea şi devotamentul impuse de munca teatrală pentru a o face bine şi valoarea pe care ea o are în împrejurarea şi în momentul respectiv. Este o muncă efemeră ca rezultat, de divertisment sau cel mult o artă care nu persistă. Dar o muncă pe care trebuie să o faci ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte.

Când era de acum în vârstă, Copeau spunea că munca teatrală i se părea la urma urmelor o risipă: ca să fii un actor bun sau o actriţă bună ai nevoie de inteligenţă, zel, perseverenţă şi de rigoarea unui sfânt. Şi atunci de ce să nu te faci sfânt?

Deja cu patru secole în urmă întrebarea a răsunat pe o străduţă din Castiglia. Sancho Panza îl întreba pe Don Quijote de ce atâtea sacrificii şi trudă ca să fii cavaler, dacă a fi sfânt este cel mai bun lucru posibil? Sfânt şi cavaler este acelaşi lucru, i‑a răspuns Don Quijote.

Paradoxul acesta reprezintă un adevăr, dar este el şi un răspuns?

Ce vrea să zică sfânt pentru cel care nu crede în ceea ce spune biserica?

Vreau eu să fiu sfânt? Fără îndoială, nu.

Vor asta actorii mei? Nu cred.

Şi totuşi, dacă „sfânt” ar însemna un egoism dus până la abnegaţie, blasfemie până la descoperirea chiar în ciuda noastră a sacrului, dacă ar însemna să nu credem în nici unul din maeştrii noştri, chiar şi a celor care predică şi practică necredinţa, atunci nu am putea oare să ne recunoaştem în acest cuvânt misterios, în acest paradox?

Ce înseamnă să fii necredincios faţă de propria vreme, faţă de propria muncă, faţă de tine însuţi? Poţi fi în acelaşi timp leal şi fără credinţă: nu ştiu să răspund prin concepte; voi încerca să o fac cu o poveste.

Era odată un ţăran care într‑o bună zi a hotărât să semene pe pământul lui lei în loc de fasole. „Ce noimă are să semeni lei?” întrebau vecinii lui. „O să vă daţi seama în momentul culesului, răspunde omul nostru.”

Veni primăvara. Dar pe pământul lui, în loc de lei, crescură iepuri.

Vecinii nu mai conteneau cu râsul. „Nu are fasole, în schimb are iepuri care au să îi mănânce tot ce a cultivat.”

Omul nu se descurajă. Semănă lei şi în anul următor. Şi din nou culese iepuri. Oamenii râdeau.

Cu trecerea anilor lucru încetă să mai fie caraghios. Părea normal ca în satul acela în care toţi plantau ce era util şi comestibil, să existe un excentric care semăna lei şi culegea iepuri.

Când ţăranul muri, fiul moşteni pământul şi semănă şi el lei. Vecinii se porniră iar pe râs: cine se crede? Iar râsul deveni batjocură la culesul iepurilor.

Atunci băiatul înţelese că trebuia să renunţe. Semănă fasole.

Vecinii îl priveau dispreţuitori. Clătinând din cap, decretau: Tată‑său, a fost un adevărat bărbat: semăna lei.

Am vorbit adesea despre teatru ca despre un corp hemofilic deoarece pierde sânge când se ciocneşte de realitate; despre teatru ca despre un ghetou al libertăţii, o insulă plutitoare, o fortăreaţă plină de oxigen; despre teatru ca o canoe îndreptată de vâslaş împotriva curentului rămânând în acelaşi loc, ce reprezintă al treilea mal al râului; despre teatru ca despre o casă cu două uşi, una pentru a intra, alta pentru a-ţi lua zborul; ca despre un vaporaş din piatră capabil să ne facă să străbatem experienţa individuală şi a istoriei; despre teatru ca despre un zid care ne obligă să ne ridicăm în vârful picioarelor ca să vedem ce este dincolo de el; despre teatru ca ‘schimb’, ca potlach, ca risipă, ca emigrare.

Este vorba de metafore care trimit la un teatru valid doar dacă transcende, un teatru care îşi caută valoarea încercând să scape de condiţia lui de teatru.

Am încercat să explic toate acestea vorbind de al Treilea teatru, despre un teatru a‑social, al refuzului, despre moştenirea noastră pentru noi înşine şi despre nevoia de a evada din spiritul vremii.

Cred că sensul şi subtextul tuturor intervenţiilor se degajă cu claritate din povestea ţăranului care semăna lei şi culegea iepuri.

Cum mă plasez faţă epoca mea? Am rezistat mai bine de treizeci de ani seducţiei mâncând iepuri.

Mai ales friptură, cu sos, cu măsline şi usturoi, cum este obiceiul în ţara mea.”

(Fragment din volumul „Teatru. Singurătate, meșteșug, revoltă“ de Eugenio Barba, traducere de Doina Condrea Derer, Editura Nemira, 2010)

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.