Cel de-al treilea volum din miniseria „Parisul personal” de George Banu se află în curs de apariție la Editura Nemira și va fi lansat în Festivalul Național de Teatru, în cadrul unui eveniment care va avea loc la Librăria Cărturești, pe 23 octombrie, la ora 16.00. În continuarea celor două volume „Parisul personal. Autobiografie urbană” și „Parisul personal. Casa cu daruri”, ilustrate cu fotografii de Mihaela Marin, cunoscutul teatrolog și scriitor vă propune acum o incursiune în „familie”: „Parisul personal. Familia aleasă”. Vă oferim în continuare o avanpremieră din volum.
Am fost lipsit, dar nu frustrat, de frați, surori, veri – n-am avut decât părinți, bunici și soție. O lume restrânsă ce presupunea relații precise și evita încâlceala rudelor cu conflicte, pasiuni, iubiri sau, cel mai adesea, decepții repetate… de accea nici n-am strigat ca Gide „familii, va urăsc”, dar nici „familii vă iubesc”. Familia am preferat să mi-o aleg, să mi-o inventez, ca o construcție proprie, ca o creație solitară, ca un acompaniament imaginar. E motivul pentru care mi-am descoperit înrudiri neașteptate și mi-am format o familie de proximitate, o familie nu moștenită, ci aleasă. I-am fost demiurgul improvizat și, totodată, beneficiarul consolat. O familie creată în timp, prin jocul hazardului și al ocaziilor sesizate din plăcerea de a integra de fiecare dată un nou membru comunității nesupuse legii sângelui, ci doar asocierii afective. Astfel s-au creat rețele interne și, progresiv, s-a constituit un arbore genealogic. Încerc aici să-l revizitez, pornind de la prezent către origini nu imemoriale, ci reperabile, identificabile, origini recunoscute printr-un portret de persoanj și un loc personalizat. Probe afiliate unui dialog constant purtat în spațiile private ale încăperilor mele, acolo unde trăiesc în apropierea acestor personaje dispersate, dar asociate mie ca privitor și autor. Ele se constituie în familie de substituție, de însoțire, fără drame și procese.
Tentația de a restitui un portret de familie „imaginară” mi-a impus ca imperativ nu anonimatul ramificațiilor, ci asimilarea acestor chipuri intime unor case și străzi pariziene pe care le-au locuit ori unde s-au plimbat. Le privesc și le recunosc, cu ei mă înrudesc, pasageri ai unei vieți și membri ai unei comunități personale. Refractar la obiectivitatea strictelor referințe de înrudire, nu pot să-mi ascund aici afecțiunile privilegiate, partenerii preferați, spațiile pasionat învestite sau cele accidental descoperite: totul comunică și totul se află sub autoritatea iubirilor mele. Chipuri și spații din Parisul personal, pentru o ultimă oară resuscitat, ca un Combray proustian sau un Wielopole kantorian. Aici totul îmi e supus, căci totul e ales.
Îi privesc pe membrii acestei familii și mă rătăcesc cu satisfacție în labirintul ei. Iată o familie de împrumut care îmi aparține și căreia îi sunt fidel. Familia unui solitar astfel reconciliat cu soarta lui. A o revizita capătă sensul unei călătorii în trecutul individual și acum, pas cu pas, explorat. Trecut reconstituit aici parțial… Identific personaje ce se animă sub ochii mei și revizitez locuri ascunse pe harta Parisului: personaje și locuri îmi sunt aliați. Împreună, ei formează o genealogie imaginară și o topografie comună. Eu le sunt totodată stăpân și inventator: îmi aparțin.
Print