Farmecul discret al ironiei

Ca să poţi monta multipremiata piesă „Artă” a Yasminei Reza, un dramaturg de o inteligenţă ascuţită, care sfidează cele câteva mode tematice şi stilistice din dramaturgia contemporană, trebuie să ai cu ce, vorba cântecului. Ai nevoie de artişti de forţă, care să poată ţine spectatorul atent şi curios preţ de două ore, dar ai nevoie şi de un public cu umor şi cu apetenţă pentru idei.

Artiştii de forţă s-au găsit. E vorba despre subtilul regizor Cristian Juncu şi despre trei actori din ce în ce mai buni. De ani întregi, de când joacă la Teatrul Bulandra şi la Teatrul Act, în multe spectacole chiar împreună, Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim devin din ce în ce mai valoroşi. Şi împreună îi transmit energie spectatorului, probabil în primul rând graţie plăcerii cu care joacă, pe care la ei publicul o simte mai puternic decât în multe alte cazuri. E vorba, de asemenea, despre scenograful Cosmin Ardelean, care şi-a făcut meseria, adică a slujit unei idei şi a pus în valoare actorii.

Ce fel de spectacol este “Artă”? Un spectacol de actorie de care era nevoie pe scenele bucureştene, un spectacol simplu, în care regizorul a riscat şi a câştigat, lăsând totul în seama actorilor. Producţia cu care Teatrul Bulandra şi-a deschis stagiunea aduce într-o instituţie de o solidă tradiţie, cea care a ilustrat la nivel înalt ceea ce se cheamă teatru de artă, genul acela de spectacol în care, cu minimum de mijloace, se obţine maximum de efect. “Artă” este, de fapt, o variaţiune teatrală pe o temă de teoria artei. Nici textul sclipitor, nici spectacolul precis nu au o poveste pe care să se sprijine. “Artă” este un lung dialog despre artă, în care autoarea îşi râde de mulţi şi de multe, în primul rând de doza de snobism din fiecare consumator vorace de artă contemporană şi, în al doilea rând, de “goliciunea” artei contemporane sau cel puţin a unor expresii ale acesteia.  Succesul acestei “goliciuni” li se datorează într-o măsură covârşitoare multor amatori de artă după chipul şi asemănarea lui Serge, medical fascinate fără discernământ de tot ce percepe ca nou, de tot ce e respins de simţul comun. Stomatologul Serge (Şerban Pavlu) plăteşte 35.000 de euro pe un tablou “cu dungi albe pe fond alb” şi e foarte mândru de propria lui judecată şi de deschiderea de care dă dovadă în faţa artei “novatoare”, ţinta predilectă a autoarei textului. Inginerul Marc (Vlad Zamfirescu), pragmatic şi terre-à-terre, care joacă rolul ingrat al celui care strigă “împăratul e gol!”, îl suspectează de snobism – pe bună dreptate – , de un snobism care îi dezvoltă un vădit complex de superioritate. Iar calinul Ivan, al treilea unghi al triunghiului în care se desfăşoară maieutica şugubeaţă a dramaturgului, este inocentul care nu pricepe de ce atâta patimă, de ce mult zgomot pentru nimic: Ce-i pasă lui Marc că Serge dă 35.000 pe un nimic? Dacă omului îi place…

Fascinaţia fără discernământ, închinarea tâmpă la zei falşi este, cum spuneam, ţinta primordială a ironiei spumoase a textului. Tabloul buclucaş achiziţionat cu încântare de sine de medical cărui îi place să se creadă spirit fin declanşează reacţii aiuritoare. Preţ de două ceasuri, personajele desfăşoară o gâlceavă isteaţă, şi imprevizibilă pentru spectator, ca un balet coregrafiat discret de regizorul care a avut delicateţea de a se retrage pentru a-şi etala munca. Preţiosul ridicol, raţionalistul neîndurător şi omul cu duhul blândeţii se încing la un dialog al surzilor care probează ponciful că încurcate sunt minţile oamenilor. Atât de încurcate, că a le descurca nu poate fi decât o cauză pierdută. Închise în cutia de un kitsch izbitor pe al cărui efect a mizat scenograful, cutie aşezată în cutia italiană a Teatrului Bulandra, cele trei personaje se zbat pentru a ieşi la lumină. Unul (Marc) caută mereu lumina raţiunii, de care se îndepărtează din cauza propriului temperament şi din pricina furiei pe care i-o stârneşte atitudinea lui Serge. Acesta din urmă caută cu orice preţ lumina rafinamentul, accesibilă numai celor înzestraţi cu judecată deschisă, printre care crede că se numără. Ivan caută lumina afecţiunii, care vine din inimă, pentru el, valoare supremă, care merită orice renunţare.

“Artă” se înfăţişează, de fapt, ca un carusel aiuritor care-ţi irigă mintea. Un carusel în care se dau idei şi oameni, într-un ritm care nu se opreşte, în realitate, niciodată. Un carusel în care urci şi tu, spectatorul, din mers şi care te plimbă alert prin filosofii despre artă şi despre om. Scena Teatrului Bulandra găzduieşte o adevărată demonstraţie: a profesionalismului unor actori care duc tot greul şi ies învingători, a talentului şi a înţelepciunii unui tânăr regizor care nu se înregimentează în batalionul tinerilor regizori închistaţi în formulă şi într-un univers tematic şi stilistic limitat şi poate monocord, unei maniere de a face cu stil teatru de substanţă şi, mai important, de a înlocui povestea cu ideea în prim-plan. Performanţa este tocmai că “Artă” e un spectacol cu magie, dar fără poveste. Joc pălăria în faţa artiştilor care au făcut magie din idei. Filozofii ar trebui să-i invidieze.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.