După recenta premieră de la ArCuB cu „Însemnările unui nebun”, textul lui Gogol, regizorul Felix Alexa rămâne în aceeaşi zonă şi montează acum la Teatrul Naţional din Bucureşti „Revizorul”. Cunoscut pentru aciditatea cu care vorbeşte despre sistemul teatral românesc şi pentru împătimirea lui de teatru, Felix Alexa este în acelaşi timp un creator admirat şi incomod. Un dialog despre Gogol, despre teatru şi despre lumea noastră teatrală şi noroaiele ei…
De ce te interesează să montezi Gogol în momentul ăsta?
Lumea gogoliană e fascinantă, obsesiile lui sunt de o mare forţă şi poezie, e un univers cu totul special, provocator pentru un regizor ca mine, interesat de stări extreme şi de un anumit tip de umor negru, cinic şi poetic în acelaşi timp. E un proiect pe care l-am gândit în două părți. După „Însemnările unui nebun”, urmează „Revizorul”, un text care care păstrează mult din temele gogoliene din „Însemnările”, fiind, totuși, alt tip de structură.
Gogol e un autor pe care voiam să-l montez de mult, dar până acum nu s-au legat lucrurile. Și mă bucur că a fost așa, pentru ca acum s-a întâmplat exact cum trebuia: a fost întâlnirea cu Marius Manole și Alexander Bălănescu la ArCuB, unde am găsit un spațiu foarte propice unor proiecte speciale. Nu cred că un teatru ar fi acceptat un asemenea spectacol, în care joacă un muzician ca Bălănescu, care e tot timpul în străinătate și vine special din America de Sud, din Italia sau de la Londra pentru a juca. Dar uite că sistemul repetiţiilor foarte bine planificate a funcționat mai bine decât într-un teatru, unde nu se știe aproape niciodată când e premiera, mă refer la Bucureşti. În teatre sistemul e putred, programele sunt greu de sincronizat, actorii au filmări, nu se ocupă numai de repetiții. Uneori, devine un calvar organizatoric.
Să ne oprim puțin la „Revizorul”, la care lucrezi acum. De ce acest text?
Întotdeauna mi-a plăcut amestecul de fantastic și poezie, de umor negru și tragism, toată nebunia lumilor paralele gogoliene. Gogol nu este, cum greşit se crede, un autor comic, lucrurile sunt mult mai complexe, de aceea este un mare scriitor. Le spuneam la repetiție actorilor că mă interesează să fac „Revizorul” în lumea de azi, să creez însă un spectacol care nu-și trage energia și forța numai din ce se întâmplă în jurul nostru – iar ceea ce se întâmplă în jurul nostru seamănă foarte tare cu toată corupția despre care se vorbește în piesă – ci şi din acel absurd aproape dement care este prezent în „Revizorul”. Textul are o zonă de fantastic, de irealitate, și în asta constă marea lui valoare. Prin această zonă fantastică toată intriga piesei e proiectată la alt nivel. Nu cred că „Revizorul” e numai o comedie. Eu văd un spectacol dureros, nu doar pentru că ne arată că natura umană nu se schimbă de-a lungul secolelor, ci pentru că vorbește despre crize umane extreme. Există un studiu critic al lui Lucian Raicu, care se numește „Gogol sau fantasticul banalității”. E o formulare frumoasă şi justă. Gogol asta face: aduce lumea banală, imediată, pe care o vedem în fiecare zi, la un nivel la care corupția, lipsa de morală etc. capată valoare prin faptul că devin aproape fantastice. Gogol creează o lume paralelă, nu una a realității înconjurătoare.
Și de ce tocmai acum, în acest moment al existenței tale?
În această zonă mă aflu eu acum. Sunt într-un fel disperat și, în același timp, am început să privesc cu mult umor ce se întâmplă în jurul meu. Cred că e singura salvare. Parcă totul se îndreaptă spre marginea prăpastiei. Și nu numai în România, ci în lume în general. Nu putem să facem abstracție de faptul că sistemul capitalist la care am aspirat atâta vreme e în agonie, de faptul că acum corupția a atins cote enorme. Mi-am adus aminte de o replică a primarului din „Revizorul”: „Eu şi când iau mita, n-o fac cu ură”. Totul pare foarte actual și disperarea – să-i zicem poetică – e influențată de lumea în care trăim. E bine ca un artist să nu fie prea liniștit. Disperarea poate deveni creatoare și dacă la „Însemnările unui nebun” m-am aruncat în lumea interioară a personajului principal, la „Revizorul” voi încerca să balansez pe granița foarte subțire și tăioasă dintre tragic și comic, elemente care mi se pare esențiale în abordarea unui spectacol după acest text. E un strigăt de revoltă împotriva a ceea ce e în jur și, paradoxal, este și un fel de a mă izola. Când am lucrat la ArCuB, izolarea a funcționat bine, pe când la TNB fac slalom printre filmările și proiectele personale și oboselile actorilor. Dar, când ne aruncăm cu toții în lumea textului, uităm de zgomotul picamerelor și de praful din jur, şantierul TNB fiind foarte prezent.
Vorbești despre revolta împotriva sistemului teatral. Cât îi permite sistemul teatral actual unui regizor să-și urmeze proiectele? Cât îi impune?
Nu mi s-a impus niciodată. Dar am acceptat propunerea unui teatru dacă a coincis cu ceva care mă interesa. De cele mai multe ori însă eu am făcut propunerile.
Asta pentru ești un nume cunoscut?
Nu numai. Mai degrabă pentru că n-am vrut să accept astfel de compromisuri. Plus că e un cerc vicios. Numele a devenit cunoscut și datorită faptului că am făcut ce mă interesează, fără să accept presiuni de niciun fel. Sunt cunoscut pentru că nu accept orice fel de condiţii și de aceea pot părea incomod. Dar prefer să fiu incomod cu unele lucruri decât ascultător. În ziua de azi, în teatru, cel puţin în Bucureşti, să vrei şi să reuşeşti să fii profesionist în cele mai mici detalii a devenit un lux greu de obţinut.
Și ce te revoltă cel mai tare la sistemul teatral?
Faptul că timpul pentru crearea unui spectacol nu mai e folosit cum trebuie, că repetițiile au din ce în ce mai puțină importanță, rigoarea, seriozitatea si implicarea totală au devenit rare. În ultimii douăzeci de ani – de fapt, anul acesta se împlinesc douăzeci și doi de ani de la primul meu spectacol – atmosfera din teatre s-a degradat. Eu îi înțeleg pe toți actorii, care trebuie să facă ceva în plus să câștige bani, pentru că nu le ajunge leafa, dar importanța profundă pe care ei o acordă, în ființa lor interioară, creării unui rol e din ce în ce mai redusă. Cu Marius Manole mă înţeleg perfect pentru că amândoi avem aceeaşi pasiune pentru teatru, pentru ce înseamnă consumul pentru un rol sau un spectacol. Am ajuns să ne înţelegem fără să fie nevoie, de multe ori, să duc o frază până la capăt. Asta e extraordinar. Nu întâmplător „Revizorul” este al zecelea spectacol la care colaborăm. Suntem pe un drum punctat de roluri importante pentru el și de spectacole importante pentru mine. Bine că mai există încă alte câteva puncte de sprijin, actori care mai cred că să faci teatru e mai important decât să ai un succes imediat sau să fii plătit bine la o televiziune.
Am citit în revista ta un interviu cu un tânăr actor care spune că teatrul de stat trebuie să fie pe profit și pe care-l contrazice în comentariu Victor Ioan Frunză. Mă șochează inconștiența acestor tineri. Reacția lui Frunză era absolut justă. Când aud tineri care, din dorința firească de a veni în teatrul de stat, spun că el nu merge bine pentru că nu e pe profit, mi se pare o imensă greșeală. În teatrul de stat unele lucruri nu merg bine din alte motive, nu din acesta. Nicăieri în lume teatrul subvenționat nu e pe profit. Aud și la facultate, printre studenți, că teatrul ar trebui să facă profit. Își imaginează că o instituție de spectacol înseamnă o fabrică. Numai teatrul de bulevard și cel privat funcționează pe profit, dar cu ce compromisuri…. Așa, am fi toți în slujba profitului. Este o greșeală imensă. Şi o spun fiind un regizor la spectacolele căruia sălile sunt pline, indiferent de teatrul unde se joacă.
Alt lucru care mă dezgustă din ce în ce mai mult e acest sistem de găşti şi interese meschine care a început să funcţioneze în critica de teatru. E normal să existe multă subiectivitate în aprecierea unui spectacol, e firesc şi faptul ca trei jurii diferite de nominalizări să facă, în proporţie de peste 50 la sută, nominalizări diferite, dar nu e normal să ştii dinainte dacă cineva vine să-ţi vadă spectacolul cu gândul prestabilit că nu te înghite, nici pe tine, nici spectacolul. De-a lungul timpului, am mai avut polemici, violente sau nu, cu diverşi critici, care făcuseră uneori greşeli clare sau cred că nu înţeleseseră prea bine sensurile spectacolului. E ridicol şi neprofesionist că unii dintre ei îţi poartă pică şi nu încearcă să-ţi vadă spectacolul deschis şi profesionist. Evident, există şi excepţii, dar am senzaţia că reacţiile umorale au ajuns să conteze mai mult ca judecata profundă şi analitică.
Când vad în presă cum au ajuns să se înjure între ei cronicarii de teatru, cum se jignesc, mai subtil sau pe faţă, cum au ajuns să laude sau să înjure un spectacol numai pentru că alt coleg critic, pe care-l detestă, a făcut exact pe dos, lucrul asta m-a deprimat în prima faza, acum mă face să mă izolez cât mai mult alături de oameni în care cred. Din păcate, toate aceste conflicte şi mizerii, care au explodat în ultimii ani, fac foarte mult rău, în ochii artiştilor, imaginii unei profesii nobile şi necesare, aceea de critic de teatru. Păcat că nu-şi dau seama.
Alt lucru grav e lipsa de perspectivă a tinerei generaţii, faptul că nu se face nimic concret pentru oamenii talentaţi care vin din urmă. Nimeni nu pare interesat de ce se întâmplă cu tinerii actori, regizori, scenografi. Toţi ridică din umeri şi dau vina pe sistem. S-a acumulat, pe bună dreptate, o imensă frustrare la tânăra generaţie şi viitorul nu pare să ofere perspective mai bune.
Asta în timp ce în teatre găseşti actori care nu fac mai nimic şi stau acasă aşteptând leafa pe card sau refuză roluri mici.
Ce te interesează cel mai mult să spui prin spectacolele pe care le faci acum?
Nu fac spectacole ca să placă cuiva anume, ci vreau să fac spectacole care mă obsedează şi pasionează pe mine, care să mă dezvolte ca om, care să reprezinte provocări pentru mine însumi, spectacole care să provoace reacții în public. De la o vreme nu mai vreau să demonstrez ceva lumii teatrale, în care cred din ce în ce mai puțin. Lumea teatrală e împărțită în găști, a devenit mult mai meschină decât era când am intrat eu în ea, îi lipsesc de multe ori reperele. Are mult noroi și asta nu-mi place deloc. Fac spectacole tocmai ca să mă salvez din lumea în care trăiesc, repet, inclusiv lumea teatrală. Din fericire există foarte mulţi oameni talentaţi şi inteligenţi printre colegii mei.
Motivațiile interioare pentru care faci teatru s-au schimbat în timp? La început credeai altceva?
Nu s-au schimbat fundamental. Dar când ești tânăr, la început de drum, e normal să vrei să te impui, să ai un nume care contează. Dar astea au mai trecut, normal… Cred însă în continuare că nu se poate face teatru de calitate oricum, că e nevoie de concentrare maximă, că trebuie să existe o echipă care să mearga alături de regizor cu dăruire maximă. Merge și așa, vorba asta tipic românească, e distrugătoare în teatru. Mă întorc la disperarea mea. Mă disperă să văd că din ce în ce mai multă lume zice: Merge și așa. Îmi face rău fizic. Cred că în teatru nu trebuie să rămână toată lumea care e acum, ci numai cei care încă au pasiunea asta și vor să facă și roluri mai mici, de exemplu, cu dăruire maximă. Dacă ei nu vor, vom găsi, sunt convins, tineri actori care vor să le facă bine, cu pasiune, chiar prost plătiți. Dacă dintre 50-60 de absolvenți ai UNATC, există în fiecare an cinci buni, trebuie să le dăm o șansă. M-am săturat să aud de la oameni care nu fac mare lucru că rolul propus e cam mic și că el nu vrea să joace. Alții doar încasează salariul, nici nu trec pe la teatru. E nedrept și nu văd de ce să acceptăm așa ceva.
Din punct de vedere profesional, tu personal ești acum acolo unde vrei să fii?
Să zicem că sunt unde vreau să fiu pentru că nu m-am gândit niciodată unde vreau să fiu! (Râde.) Eu vreau să-mi trăiesc viața, care mare parte înseamnă teatru, cât mai intens, cât mai interesant, alături de oameni de la care am ce învăţa şi uman, şi profesional… În momentele în care există o astfel de atmosferă, sunt mulțumit. Apoi o iau de la capăt. E normal să nu te așezi comod în confort psihic. Eu oricum sunt o fire agitată… Am răbdare la repetiții, dar cum se termină un proiect aș vrea să încep altul sau devin neliniştit.
E un fel de fugă?
E și un fel de fugă de ce e în jur și uneori de mine însumi. Nu toată lumea se împacă atât de ușor cu sine, încât să nu simtă nevoia de a se pierde în alte lucruri, în alte lumi inventate. Eu simt uneori nevoia asta, să fug de realitate şi de mine însumi, în lumi paralele.
Și orgoliul de creator ce rol are?
Nu pot să fiu ipocrit și să zic că nu sunt orgolios. Dar în meseria noastră, dacă e bine canalizat și te împinge înainte, orgoliul e bun. Dacă e înțeles greșit, dacă te crezi ajuns la un statut la care nu mai trebuie să faci nimic, orgoliul poate duce într-o fundătură.
Mai ții minte când ai simțit prima dată puternic înțepăturile orgoliului de artist?
Când m-am trezit la primul meu spectacol, la 23 ani, la TNB, în faţa unei trupe de 20 actori, mulţi dintre ei vedete, şi care se uitau cu neîncredere la mine, în ideea că aş fi prea tânăr să pot ţine în mâna întregul spectacol. De altfel, unii, care de atunci mi-au devenit colaboratori apropiaţi, şi-au exprimat pe faţă îndoiala. M-am atacat, am suferit, m-am speriat, dar m-am şi mobilizat foarte tare. Am ştiut că era un moment delicat în care puteam pierde tot sau câştiga trupa. A fost a doua variantă. Orgoliul are, în cazul meu, rol de motor și mă poate scoate din multe situații grele, dacă e înțeles ca tenacitate sau putere de a-ți reveni. În sensul ăsta, poate fi pozitiv.
Dar când a fost negativ?
De multe ori în viața mea. Uneori a fost mai puternic decât judecata logică și în meserie, și în relațiile personale. Cine zice că n-a simțit vreodată pe propria piele orgoliul distructiv minte.
Care e cel mai mare dușman al tău însuți?
Sunt o mulțime de lucruri ce par calități, dar se transformă în defecte în anumite momente și invers. Odată cu vârsta, m-am mai schimbat. Sper că în bine! (Râde). Un defect al omului care sunt este că mă consumă mult și lucrurile minore. Asta mi-a cauzat multe insomnii (la propriu), un consum de energie pentru un subiect nu prea important. Mă consum pentru lucruri mici, ceea ce mă stoarce cumva de energie. În teatru se știe că nu las lucrurile oricum, la voia întâmplării, că pot deveni obsedat de detalii la un spectacol, iar rigoarea nu este marea calitate a multor actori români, altfel talentaţi. Asta mă consumă uneori excesiv. Mie îmi plac repetițiile și în România nu prea se mai repetă la spectacol după premieră, ceea ce e grav. Există actori buni, cu care sunt prieten, care se supără când vreau să fac asta. Ei nu-și dau seama că un spectacol e un organism viu, ce are nevoie de fluiditate și nuanțe, care nu se rezumă doar la actorii care-și știu foarte bine rolurile. În sistemele serioase, mai ales în teatrele de repertoriu, să repeți un spectacol după premieră e firesc și necesar. Poți descoperi o mulțime de nuanţe.
Revenind la „Însemnările unui nebun”, ți-a trecut vreodată prin cap să te faci rege în Spania?
Nu chiar rege (râde), nu am ajuns la faza aia a nevoii de a crea o lume paralelă… Dar când faci teatru e un fel de alunecare în altă lume. Când nu se produce alunecarea, ești numai un meșteșugar, un om care mai face încă un spectacol. Mi s-a întâmplat şi mie, din fericire foarte rar. Și acum, la vârsta mea, sunt convins că exact asta NU vreau să fac: încă un spectacol. Vreau să descopăr lucruri care mă interesează profund uman, care să mă îmbogăţească sufleteşte. Aşa a fost la „Însemnările”, cred că se vede asta şi în spectacol.
Dar care e diferența dintre normalitate și nebunie în lumea noastră?
De multe ori oamenii țăcăniți pe care-i vedem pe stradă sunt mult mai interesanți decât un om care iese de la birou după opt ore, cu servieta sub braț, iar a doua zi o ia de la capăt. Sau se întâmplă adesea ca asemenea funcționari ce nu deraiază în niciun fel să fie mai anormali în viața lor anostă, de roboței, decât oamenii cu o nebunie poetică. Foarte trist în lumea noastră este că ne-am mecanizat mult. Eu am crezut dintotdeauna și cred din ce în ce mai mult că asta e șansa și rostul teatrului în lumea de azi. E încă o artă foarte vie, care poate în egală măsură să te aducă în extaz ori să te enerveze, poate să fie de cea mai bună sau de cea mai proastă calitate. Elementul comun este că se întâmplă cu oameni vii pe scenă. Şi uneori poate, pentru câteva ore, să-ţi schimbe existenţa.
Tu, personal, când te-ai gândit prima dată la nebunie și cum?
Nu știu dacă m-am gândit concret, dar în multe spectacole ale mele se atingea problema ieșirii din tipar, a anormalității unor personaje. Nu știu dacă m-a interesat anormalitatea în sine, cât oamenii și personajele care sar cumva din banalitatea vieţii. Teatrul de calitate are un sâmbure de nebunie, ca și un artist mare. Și, oricum, artiștii în general lucrează cu zonele interzise și e cu atat mai interesant când găsesc latura mai puțin vizibilă a lucrurilor. Eu, trebuie să recunosc, nu sunt o persoană nici comodă, nici ușor de catalogat în reguli și cuvinte foarte stricte. O doză de nebunie e bună!
Dar dacă te-ai întâlni cu Gogol, ce l-ai întreba?
Mai multe lucruri despre el, ca persoană. Era ciudat și, evident, avea geniu, trăind însă cu obsesia că nu-l are. Și l-aș întreba despre obsesia lui cu nasul… L-aş mai ruga să rescrie manuscrisul ars din „Suflete moarte”.
Print