Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,

dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,

dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri –

femeie cu gândirea ca un polen netrebnic

şi carnea ca oricare gândire mai zemoasă.

Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,

te vreau, cum vreau, femeie, pământul bun şi negru,

pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,

pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,

pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.

Şi vreau – în ciuda celui ce seamănă-n deşert

nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare-n ceafă –

grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;

aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin,

pământ, matrice dată din ziua cea dintâi;

în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print