De data asta n-am să mai vorbesc nici despre selecţia spectacolelor, nici despre premiile acordate, nici despre evenimentele care s-au succedat de pe 24 mai până pe 1 iunie în cea de a XII-a ediţie a Festivalului Comediei Româneşti. Scriam anul trecut că am asistat la cea mai bună ediţie de până atunci: actori, realizatori, premii, atmosferă… N-aş repeta. Acum vreau doar să reiterez cele spuse atunci despre atmosfera pe care gazdele dovedesc, în fiecare an, că ştiu să o creeze. Prietenie şi bucuria întâlnirii! La Teatrul de Comedie totul e familiar. Şi zâmbetul. Mai ales Zâmbetul, pe care Horaţiu Mălăele l-a ridicat la rang de statuetă-trofeu. Sau caricatura care, cu fesul înlocuit de o pălarie de pai, nu ştiu de ce îmi aminteşte de Corbul din Veronica… Ce zile frumoase…
Şi că veni vorba, am să mă opresc asupra celor trei spectacole care, într-un fel sau altul, au fost atinse de aripa Absurdului. Chiar dacă „administrativ” ele nu intră în aceeaşi paradigmă, fiincă primul – Ce nemaipomenită aiureală! de Eugène Ionesco, spectacol montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional Cluj-Napoca – a fost prezentat în secţiunea IN şi a fost distins cu Marele premiu al juriului, iar al doilea – Vorbe, vorbe, vorbe… texte de Dumitru Solomon, regia Delia Nartea, producător Teatrul Mignon – a figurat în secţiunea OFF şi al treilea – Suflet Românesc, acest fabulos one-man show cu Dan Puric, aparţinând Companiei de teatru „Passe-Partout Dan Puric” – a încununat Gala Comediei Româneşti.
Cum ştiu că nu există întâmplare, nu pot trece peste faptul că spectacolul lui Purcărete şi cel al lui Dan Puric au constituit punctele de înălţime ale FestCO 2014. Şi mi-am amintit de o convorbire dintre Părintele Lendger şi Eugène Ionesco, apărută în Antidotes, Gallimard, 1977, pe care am citit-o în traducerea Mariei-Cornelia Oros şi din care îmi permit să citez un scurt fragment:
„Părintele Lendger: Dumneavoastră, vă consideraţi un creştin?
Eugen Ionescu: Da, da. Un creştin, un creştin rău, dar totuşi creştin.
Părintele Lendger: În opera dv. teatrală, în limbajul dumneavoastră de scriitor, credeţi că este posibilă denunţarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii şi propunerea unui mod nou sau al unuia vechi, mai tradiţional?
Eugen Ionescu: În ultima mea piesă, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atît de evidentă încât nimeni nu şi-a dat seama.
Părintele Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esenţială?
Eugen Ionescu: El este întrebarea esenţială. Nu poate fi decît interogaţia esenţială.
Părintele Lendger: Şi continuaţi să puneţi această întrebare?
Eugen Ionescu: Nu fac decât asta. Şi faptul e atât de evident, încât este normal, de fapt, ca nimeni să nu-şi dea seama.”
Scrisă în 1973, piesa Ce nemaipomenită aiureală!, aşa cum el însuşi o spune, face o mărturie esenţială asupra acestei filosofii. Iar în ceea ce-l priveşte pe regizor, dominanta vizuală a spectacolului – maniera sa predilectă – n-a fost parcă niciodată mai justificată. Scenograful Dragoş Buhagiar a umplut scena de manechine ca multipli de personaje, la rându-le multiplicate prin actori. Sunt oameni sau elemente identice ale aceleiaşi serii? Felul în care regizorul îi obligă să vorbească este spre reificare. Ce cuvinte rostesc? Din veac, aceleaşi! Până când? Până la dezagregare, până când va fi să fie atins „sensul sfârşitului”. Istoria se repetă, se repetă în buclă, la nesfârşit, „un soi de farsă pe care le-o joacă Dumnezeu oamenilor”. Pentru că, în afara mântuirii, absurdul rămâne singurul adevăr. Şi mereu întrebarea „De ce?”
În afara suferinţei asumate, a Crucii – ultima imagine a spectacolului Suflet Românesc –, ar fi fost acelaşi zbucium, aceeaşi redundanţă a gesturilor, aceeaşi vieţuire inconsistentă, aceeaşi multiplicare a întrebării „De ce?” De la ieşirea din comunism la încercarea de înseriere în dimensiunea Occidentului, spre acelaşi „sens al sfârşitului”. Dar românul are puterea să transforme gestul repetitiv în pas după pas pe calea cea îngustă şi suitoare. Un drum al Crucii, mântuitor pentru sine şi „tămăduitor pentru alţii” aşa cum spune Dan Puric: „Dedic acest spectacol poporului român şi frumuseţii lui interioare necorupte”.
O frumuseţe interioară pe care o au şi personajele din spectacolul actriţei Delia Nartea, pentru prima dată în postură de regizor. Ea s-a întors la schiţele dramatice ale lui Dumitru Solomon şi a ales cinci texte scurte, moderne prin excelenţă şi având puternice legături de limbaj cu absurdul lui… Ionesco, fără a însă ca fibra interioară a personajelor să fie alterată: Vorbe, vorbe, vorbe…; Orient-Expres; Superba, nevăzuta cămilă; Joc şi Coşmar. Din fericire, actriţă, Delia Nartea le-a dat actorilor săi libertatea de a (se) juca. Astfel, Luminiţa Bucur, Oleg Apostol şi Alexandru Şinca îşi exercită dreptul la replică nu numai cu vigoare, cu oarece ştiinţă şi curiozitate a textului, ci, mai ales, cu o emoţie tulburătoare care te fac, spectator, să începi a spera. Spectacolul realizat de Delia Nartea cu aceşti trei actori, în scenografia minimalistă a Mirelei Trăistaru, deşi rarefiat ca un abur, are forţă şi impregnează cu emoţie. Delia Nartea pare a avea instinctiv ştiinţa de a atinge sensibilul, de a face vizibil nevăzutul gândului şi al sentimentului, fie el şi… absurd.
Am scris toate acestea pentru că abia încheiata Gală FestCO, desfăşutrată sub umbrela copilului care fiecare suntem, a prefirat peste spectator un praf de aur metafizic. Vocea de dincolo de Bun şi Rău a Maestrului Radu Beligan aplaudându-l pe Dan Puric, lacrimile maestrului Marin Moraru, felul tulburător în care Dan Puric i-a sărutat mâna lui lui Gheorghe Zamfir, tandreţea nesfârşită a Dorinei Chiriac în faţa copilului ei, Sonia Piersic, bucuria ei şi a coprezentatorului Galei, Marius Florea Vizante (câştigător, de altfel, al Premiului pentru cel mai bun actor în rol principal), în faţa copiilor lor şi ai copiilor colegilor şi prietenilor lor de scenă, totul s-a întâmplat ALTFEL. Sub semnul lui Dumnezeu, aşa cum Radu Beligan ne îndeamnă să credem cu adevărat că suntem.
De ce mi-e atât de drag de tot ce se întâmplă? De ce mi-e atât de frică? De ce am atâta speranţă?!
Print