Ce ştiţi despre Maribor? Eu una, până acum o săptămână, nu aveam nici cea mai vagă idee. Când am spus că plec acolo, tata a fost singurul din familie care a reacţionat: „Au o echipă de fotbal bună. A mâncat Steaua bătaie cu 2-0 la ei”. Orăşelul ăsta cu rezonanţă de marcă de tutun e al doilea cel mai mare oraş din Slovenia, e capitala culturală a Europei în 2012 şi are un festival de teatru care a ajuns la cea de-a 16-a ediţie. Timp de 10 zile, într-o localitate cam cât trei străzi din Bucureşti de mare şi cu locuitori cât să încapă într-un cartier de-al nostru, dar cu arhitectură şi aer de Sibiu, are loc Festivalul de Teatru Borštnik. În săptămâna pe care am petrecut-o în calitate de participant la Seminarului Tinerilor Critici organizat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru în cadrul acestui eveniment nu am avut prea mult timp să reflectez şi să trag concluzii. Gândurile mele sunt mai repede impresii, iar rândurile acestea sunt scrise într-un aeroport în aşteptarea zborului spre casă.
Cum ecusonul încă îmi atârnă de gât, primul lucru pe care îl am de spus e că avem de învăţat de la prietenii noştri sloveni la capitolul organizare. De la primele mailuri, la mapa de presă, de la calitatea serviciilor, până la feţele mereu zâmbitoare şi bunăvoinţa netrucată care întâmpina orice întrebare, la cupa de şampanie de după fiecare spectacol, la eleganţa din sala de teatru, la răbdarea de la intrarea în teatru, la grija şi respectul care însoţeau orice schimb de replici. Sunt sigură că au existat un milion de probleme, dar niciodată nu le-am simţit. E foarte reconfortant să te poţi bucura de teatru; să ai toate premisele adiacente bine puse la punct în aşa fel încât spectacolul să fie plasat într-un context ideal. Nu aş fi bănuit că un oraş cu 2000 de locuitori poate avea un teatru naţional elegant, modern şi echipat cu tot ce are nevoie. Sala mare e încăpătoare şi îţi dă sentimentul că te afli la o gală, sala veche e o bijuterie à l’italienne, cu aer aristocrat şi sobru, iar sala mică e cutia neagră atât de necesară oricărui experiment.
Dar trec peste entuziasmul generat de un bun management cultural pe care îl cunoşteam doar din foile de curs; se pare că a fost nevoie să zbor până în Slovenia, cu escală în Viena, pentru a-l vedea şi pus în practică. Îmi aduc aminte că sunt în primul rând critic de teatru, totuşi, şi încep să mă încrunt când derulez în minte spectacolele vizionate – câte două în fiecare zi: 9 la număr. Şi bucuria dispare încet-încet, uit de cât de inspirat este afişul (o imagine care mi-a amintit instantaneu de videoclipul celor de la Red Hot Chilli Peppers “Otherside”, cu aer expresionist, multe muchii şi nuanţe de gri), uit şi de foyerul de marmură cu candelabre de cristal şi rămân cu teatrul sloven.
Portretul robot al fenomentului teatral din Slovenia e foarte simplu de schiţat chiar şi pentru mine care niciodată nu m-am priceput la desen, având zece degete mici şi două mâini stângi. Cu toate astea: se iau actori talentaţi, li se spune să joace din stomac, ovare sau ficat (orice absolvent de teatru ştie ce înseamnă asta!), după imaginaţie, se ţipă cel puţin cinci minute, cu sau fără motivaţie, se vorbeşte la microfon, se dezbracă actorul cu cel mai frumos corp, se izbeşte de pereţi actriţa principală şi, în după caz, textele clasice sunt mutilate în numele p(r)ost-modernismului. Asta când nu realizezi un performance unde în primele cinci minute scoţi sunete, în următoarele zece proiectezi un text care se vrea isteţ şi provocator pe un perete, apoi te agiţi ca un pui fără cap, te speli pe păr, te dai cu fundul de pământ, agiţi ameninţător o conopidă, pentru ca în ultimul sfert de oră să numeri descrescător de la 302. Ceea ce tocmai am descris este “Who’s next?” – cel mai prost spectacol pe care l-am văzut în viaţa mea. Nu am văzut prea multe neapărat, dar eu zic că merită să menţionez că e primul (sau ultimul) dintr-o listă de două-trei sute.
În aceeaşi serie se înscrie şi “MandićMachine” – un oneman-show al unui soi de Claudiu Bleonţ sloven. Ce vreau să spun cu asta – un actor talentat la bază, pierdut pe drum, devenit vedetă, care pare inteligent şi dedicat, dar ce folos? Ideea recitalului e foarte bună – fragmente din cele mai importante roluri pe care le-a interpretat în ultimii 16 ani. Legate între ele, cu sens, cu treceri abrupte, păstrând cheia de interpretare a fiecăruia. Toate bune şi frumoase, dar oare toţii regizorii din Slovenia s-au vorbit să-i ceară domnului Mandić să joace la fel şi identic mereu şi de fiecare dată? Nu era nicio diferenţă între Macbeth şi Oreste, iar Iason şi Louis din “E doar sfârşitul lumii” zici că-s fraţi. De fapt e doar Marko, la bustul gol iniţial, apoi în chiloţi tetra, apoi fără de chiloţi, mimând de trei ori masturbarea fără niciun rezultat concludent aşa cum a avut grijă să ne arate, apoi urinând la propriu pe scenă, în chip de crucificat pe altarul artei. Iar când e întrebat inocent “De ce?” ne surprinde încă o dată: “Am vrut să şochez”. Nu m-aş fi gândit. Să nu uit să-mi revin din şoc, să nu îmi sperii părinţii când ajung pe Otopeni.
În afară de aceste triumfale experimente care au inventat apa caldă, au existat şi două montări la finalul cărora am aplaudat fără strângere de inimă şi nu doar din respect pentru munca depusă – “Further than the furtherest thing” şi “Dangerous laisons”. Ambele au fost poveşti spuse frumos, coerent şi cinstit. S-a mai ţipat pe ici, pe colo, dar motivat. Altfel, actori buni, în relaţie, în situaţie, micul adevăr de insulă în cazul primei piese (un text contemporan remarcabil al lui Zinnie Harris) şi micul adevăr de salon burghez în cazul celei de-a doua (fără Glen Close şi John Malcovich, dar cu un actor principal carismatic şi foarte ludic – Branko Jordan). Altfel, variaţiuni pe aceeaşi temă, trupuri dezgolite, microfoane, joc din ficaţi şi texte bune stricate de atâtea inovaţii.
Teatrul în Slovenia pare să traverseze criza pe care tocmai a depăşit-o cel românesc: şocul cu orice preţ, sâni la vedere şi, în general, “forme noi”. O să le treacă şi lor. Cu ce plec eu spre poarta de îmbarcare, pe lângă geamantanul greu şi bomboanele de ciocolată cumpărate din duty-free, e un sentiment de patriotism teatral acut pe care nu l-am mai simţit până acum. Avem teatru bun, domnule, noi românii. Dacă primul spectacol de teatru pe care l-aş fi văzut ar fi fost “Who’s next?” precis îmi pregăteam licenţa la medicină acum şi mergeam la mall să văd o animaţie sau un horror decât să mai calc vreo dată într-o sală de teatru. Aşa că abia aştept F.N.T-ul! Aşa, cu “De toate pentru toţi” cum e el. O spun încă o dată, cu toată mândria şi tot dragul: teatrul românesc e bun, domnule! Dacă nu mă credeţi, mergeţi în Slovenia. Dacă nu e ceaţă şi avionul nu are întârziere ajungeţi repede.
Print