Pentru a vorbi pe limba copiilor, nu e suficient să cunoşti sensul cuvintelor şi gramatica, ci e necesar a te opri la prima şi adevărata menire a lor. Nu e ca în limbile Extremului Orient, unde sunetele pot reprezenta noţiuni diferite, în funcţie de intonaţie şi gestică, iar ideogramele, la rândul lor, pot avea multiple înţelesuri. Nu e ca în chineza din capul nostru de spectatori maturi, ce încercăm să adăugăm sensuri secunde tuturor cuvintelor auzite pe scenă. Copiii nu au această problemă. Fluturel este Fluturel, iar Ursulică – Ursulică, indiferent dacă au mai auzit până atunci de ei. De aceea, piesele pentru copii ar trebui concepute precum pictura zen, cu tuşe hotărâte, clare, din prima mişcare, fără ştersături sau adăugiri.
Chiar de la lectura cărţii lui Hans Christian Andersen, „Degeţica” pare o poveste schematică, neverosimilă şi oarecum previzibilă. Ne pare – nouă, adulţi adesea obosiţi, – căci parcursul epic al miniaturalei fetiţe este absolut fascinant pentru cei cărora le este dedicată. Păstrarea acestei simplităţi originare a fost şi cheia realizării spectacolului ce a deschis în 2014 Casa Poveştilor la Teatrul Excelsior din Bucureşti. Povestea de secol XIX (dintr-o Danemarcă deloc putredă) are o istorie destul de veche pe această scenă, dar hazul nu i s-a pierdut defel. Era nevoie doar de o mână fermă, care s-o şteargă puţin de colb şi să-i ghideze calea în lumea necruţătoare a prezentului. Aurel Mitran e cel care s-a încumetat la drum, a adaptat cu umor povestea şi a repus-o cu neastâmpăr în drepturile sale scenice.
Nu mai mare decât un deget, născută dintr-un bob de orz, Degeţica va porni (fără voia ei) într-o călătorie (aproape iniţiatică) pe o frunză de nufăr. Uneori însoţită de prieteni din mica sa lume – buburuze, libelule, fluturi –, alteori rămasă singură printre neprieteni; uneori ajutată de rândunici, alteori doar acceptată de şoareci, Degeţica îşi va găsi în final alesul în persoana unui prinţ. Al spiriduşilor! Dar nu puţini i-au fost peţitorii până atunci: feciorul broaştei, cărăbuşul şi, mai ales, sobolul-cârtiţă-samur, ce avansează la gradul de Domn Şobol în spectacolul de la Excelsior. Şi nu la puţine încercări a fost supusă: de la bârfele domnişoarelor cărăbuşe până la zestrea pe care trebuie să şi-o toarcă singură…
În demersul său, regizorul Mitran este însoţit de zburdalnica trupă a teatrului, indiferent de vârstele umane. Corina Dragomir îşi reintră în drepturile protagonistei, cu reînnoită mirare copilărească, iar Annemary Ziegler revine cu experienţa partiturilor sale pe scena de la Excelsior în două roluri: Mama şi, cu plus de umor, Mătuşa Şoarece. Tot în cheie comică sunt construite şi personajele devotaţilor prieteni, de către Veronica Popescu (Buburuza), Oana Tofan (Libelula) şi Stelian Milu (Fluturel), călăuziţi în permanenţă de Ciprian Cojenel (Povestitorul), un adevărat comper în luptă biruitoare cu cortina. Micul rol (oficial negativ) al Domnului Şobol devine unul de compoziţie, prin jocul atent-nuanţat al lui Marian Rădulescu. Micile detalii fac marea diferenţă. Samurul chipeş prin blana sa, învăţat şi chibzuit, dar, mai ales, bogat, proprietar al unei case mari, cu multe odăi, este o partidă de nerefuzat în viziunea Mătuşii Şoarece. Acelaşi personaj, însă, devine o biată cârtiţă oarbă, un sobol urâcios, pentru tânăra Degeţica îndrăgostită de Soare. O reuşită actoricească a interpretului.
Un teatru de repertoriu, fie şi de copii, nu dispune de o paletă foarte largă pentru distribuţii. Dar tot privirea noastră, pervertită de noua religie a formelor trupeşti, impusă de dictatura televiziunii, ne duce în eroare. Copiii văd aşa cum au văzut mii de ani strămoşii noştri. Semnele anexate corpului decid substanţa lui: ţinuta, uniforma spun cine este omul acela. Regii nu umblau la costum şi nici ofiţerii în trening. Rolul lor devenea realitate pentru că însemnele defineau realul. Scenografia lui Ştefan Pârvulescu colorează în tonuri vii, puternice lumea imaginară a lui Andersen. Muzica lui Zolt Kerestely, preluată de la o mai veche montare a piesei, îşi serveşte şi acum scopul. Cântecele sunt suficient de ritmate cât să îmbie micii spectatori să le susţină cu palmele, iar liniile melodice pot fi interpretate şi de actori fără mari înzestrări vocale. În plus, versurile scrise de Aurel Mitran trezesc nu o dată chicoteli adulte în sală.
Cu simplificări dictate de punerea în scenă, spectacolul Teatrului Excelsior reţine esenţialul: o fată cuminte şi ascultătoare va ieşi cu bine din orice situaţie. Bogăţia sobolului nu e un argument pentru măritiş, iar prietenii adevăraţi te ajută la nevoie. Planurile matrimoniale ale broscoiului sunt nedemne, iar ajutorul dat unei rândunici rănite poate aduce beneficii ulterioare nesperate. Niciuna din aceste idei nu par a se regăsi în publicaţiile actuale sau emisiunile TV, ceea ce face ca demersul să fie unul absolut salutar. Cât despre lipsa cuvintelor „bani” şi „duşmani”, deşi conceptele sunt din plin conţinute, ce ar mai fi de spus? Poate doar atât: „Acum basmul s-a sfârșit. / Zău, n-a mai rămas nimica! / De vreodată-ți va fi greu, / N-o uita pe Degețica!”
Teatrul Excelsior
„Degeţica” după basmul lui H.C. Andersen
Adaptare şi regie: Aurel Mitran
Costume şi decoruri: Ştefan Pârvulescu
Muzica originală: Jolt Kerestely
Distribuţia:
Ciprian Cojenel – Povestitorul
Corina Dragomir – Degețica
Annemary Ziegler – Mama, Mătușa Șoarece
Veronica Popescu – Buburuza
Oana Tofan – Libelula
Stelian Milu – Fluturel
Bogdan Niță – Domnul Broscoi
Marian Rădulescu – Domnul Șobol
Mihaela Coveșeanu – Rândunica
Ovidiu Ușvat – Prințul
Print