Floare albastră, de Mihai Eminescu

mihai-eminescu2Iar te-ai cufundat în stele

Și în nori și-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte

Sufletul vieții mele.

 

În zadar râuri în soare

Grămădești-n a ta gândire

Și câmpiile Asire

Și întunecata mare;

 

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!”

 

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

 

– Hai în codrul cu verdeață,

Und-izvoare plâng în vale,

Sâanca stă să se prăvale

În prăpastia măreață.

 

Acolo-n ochi de pădure,

Lânga bolta cea senină

Și sub trestia cea lină

Vom ședea în foi de mure.

 

Și mi-i spune-atunci povești

Și minciuni cu-a ta guriță,

Eu pe-un fir de romaniță

Voi cerca de mă iubești.

 

Și de-a soarelui căldură

Voi fi roșie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ți astup cu dânsul gura.

 

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o știe,

Căci va fi sub pălărie –

Ș-apoi cine treabă are!

 

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ținea de subsuoară,

Te-oi ținea de după gât.

 

Pe cărarea-n bolți de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

 

Și sosind l-al porții prag,

Vom vorbi-n întunecime;

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”

 

Înc-o gură – și dispare…

Ca un stâlp eu stau în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

……………………….

Și te-ai dus, dulce minune,

Ș-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! floare-albastră!…

Totuși este trist în lume!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.