FNT la final. Focus: „Gianni Schicchi”

Semnificaţiile ezoterice ale numărului 22, cel denumind cardinal prezenta ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, nu au fost neapărat descoperite până la finalul manifestării. Dar speranţele că posibilul tâlc este unul încurajator – mărturisite de Alice Georgescu, director artistic şi selecţioner unic, – s-au adeverit. Am asistat la un festival cu personalitate, chiar dacă identitatea sa depinde de cea pe care i-o dau teatrele şi oferta stagiunii. Şi, în pofida diversităţii spectacolelor selecţionate, am avut senzaţia unei reîntoarceri la o unitate ce apare, îndeobşte, la finalul unui ciclu.

Am remarcat şi c­âteva tendinţe artistice, în special regizoral-scenografice. În primul rând, nevoia unei mai mari intimităţi cu publicul, manifestată la nivelul delimitării spaţiului de joc. Multe dintre spectacole s-au desfăşurat cu spectatorii pe scenă, aşezaţi frumos pe gradene. Nu întotdeauna alegerea a părut justificată, dar trebuie să recunoaştem că 2012 este un an ciudat (şi) în ceea ce priveşte soarta teatrelor bucureştene. Naţionalul este în plin proces de reconstrucţie: sălile Amfiteatru, Atelier, precum şi fosta sală a Teatrului de Operetă au dispărut momentan, nici sala Mare nu se simte mai bine, dar, e drept, de curând a fost inaugurată cea Mică. Lucrările la scena Teatrului Odeon au fost încheiate pe ultima sută de metri, iar Teatrul Mic nu funcţionează decât cu o sală. Ca urmare, este de lăudat efortul producătorilor de a găzdui spectacolele acestei ediţii şi de a adapta scenografiile (adesea complicate) la prezenta ofertă.

De altfel, aceasta este a doua tendinţă, ce s-a evidenţiat aparent în opoziţie cu prima. Doar aparent. Căci „teatrul de cameră” propus se referă exclusiv la apropierea dintre actori şi spectatori, în niciun caz la minimalismul spaţiului. Pe care, mai toţi creatorii şi l-au dorit populat de decoruri de mari dimensiuni, nu neapărat realiste, cât impresionante prin construcţie şi semnificaţii. În completare – recuzită şi scenotehnică la greu: apă, nisip, hârtie, carton, fulgi, mere, sânge, fum, mirosuri… Nu au lipsit caii, pisicile stresate sau canarii iluzoriu ucişi. Iluzia teatrului…

Şi ar mai fi de remarcat încă un element – deloc de neglijat: o anume maturizare a spiritelor, regăsită la mai toate evenimentele conexe, fie că ele s-au numit ateliere, conferinţe, lansări de carte sau „divane”. Alături de senzaţia (poate optimistă) a unei armonii mai rar întâlnite într-un mediu adesea frământat de orgolii. Parcă ghearele au stat mai mult în teacă, iar săgeţile cuvintelor n-au mai zburat înverşunat ca-n alte dăţi. Şi vorbele n-au mai fost nici otrăvite, dar nici lungi şi goale, iar la adăpostul lor s-au ivit poveşti bune de ascultat şi depănat. De discutat.

Revenind însă la conţinutul artistic al festivalului, nu sunt de neglijat nici premisele financiare de la care a pornit. Dar deja vorbim de „locuri comune” în ceea ce priveşte manifestările culturale din România. De aceea nu ne mai miră faptul că ele palpită undeva între cuvintele lui Iago: „Fă rost de bani, cât poţi mai mult…” şi celebra arie din musicalul „Cabaret”: „Money money money…” Dar nu mai puţin ne doare faptul că s-a renunţat (aproape în ultimul moment) la secţiuni precum cea a producţiilor invitate din străinătate sau cea a spectacolelor muzicale. Din prima categorie – o excepţie: trupa de teatru Georipae din Coreea de Sud, care a venit la festival pe cheltuială proprie, din dorinţa de a prezenta publicului român o citire regizorală inedită a „Lecţiei” lui Eugène Ionesco. Meritoriu. Excepţiile celei de-a doua categorii şi-au găsit până la urmă locul în alte secţiuni: „Visul unei nopţi de vară” / Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, regia Radu Afrim, şi „Gianni Schicchi” / Teatrul Maghiar de Stat Cluj, regia Silviu Purcărete.

Dacă Visul lui Afrim va reveni la Bucureşti, în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!” (https://yorick.ro/festivalul-international-al-artelor-spectacolului-muzical-%e2%80%9eviata-e-frumoasa/), nu putem decât să ne bucurăm de prezenţa în FNT a operei comice „Gianni Schicchi” într-un spectacol de marcă. Marca Purcărete.

Drumul spre Infern e pavat cu spaghete

Compusă la începutul secolului XX (1917 – 1918) de Giacomo Puccini, pe libretul lui Giovacchino Forzano, lucrarea reprezintă ultima parte a unui triptic de opere într-un act destinate iniţial unui spectacol unic. Cum se întâmplă de obicei, însă, gustul publicului a triumfat, iar celelate două părţi au fost repede date uitării. „Gianni Schicchi” a supravieţuit datorită unui… hit. „O mio babbino caro” este una din cele mai cunoscute arii ale lui Puccini, dar şi una din cele mai populare în istoria operei. Unul din puţinele pasaje lirice (amintind de Rossini) într-o partitură modernă, inovatoare.

Subiectul este bazat pe un episod din „Divina Comedie” a lui Dante, inspirat, la rândul său, dintr-o întâmplare petrecută în Florenţa sfârşitului de secol XIII. La moartea lui Buoso Donati, rudele îndoliate nu îl jelesc pe răposat, ci averea acestuia, despre care se zvoneşte că a fost lăsată unei mănăstiri. Casa, moara şi catârca sunt cele mai râvnite bunuri, pe care şi le dispută urmaşii. Dar şi ceva bani, pe care îi doreşte nepotul Rinuccio cu un scop nobil: să se însoare cu iubita sa, Lauretta, fiica unui nou venit în oraş – Gianni Schicchi. Testamentul este găsit, dar zvonul se adevereşte: moştenirea va reveni bisericii. Speranţele rudelor şi visele tinerilor îndrăgostiţi se spulberă, dar Gianni Schicchi are soluţia salvatoare – deloc onestă, dar de efect. Pentru aceasta, poetul îl trimite direct în Infern, dar autorii operei îi acordă circumstanţe atenuante, cerând ajutorul publicului pentru deliberare.

Deseori se face apel la tradiţia Commediei dell’Arte în montarea lucrării, personajele având rădăcini în tipuri fixe precum Arlecchino, Colombina, Pantalone, Il Dottore sau Zanni. Regizorul Silviu Purcărete nu o abordează astfel, ci o tratează ca pe cea mai pură farsă. O glumă. Ca şi viaţa. Cel mai scurt drum între comic şi grotesc. Totul în tempo allegro. Reluat după cinci ani de la premiera din 2007, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat Cluj este, aşa cum scriam, unul de marcă. Marca Purcărete, dar şi marca înregistrată a acestei trupei de actori ce a ajuns la performanţe greu egalabile în ţară. Datorită unei „discipline creatoare” propovăduite la nivel managerial de către regizorul Tompa Gábor, aflat de 22 (!) de ani la conducerea teatrului. Dar şi despre asta am tot scris, cu ocazia unor producţii precum „Leonce şi Lena” sau „Ubu Rege”. Or, „Gianni Schicchi” nu face decât să îmi confirme convingerile.

În mâna lui Purcărete, decorurile lui Helmut Stürmer şi costumele Liei Manţoc, trupa se lasă „modelată” în scene de ansamblu picturale. Figuri cunoscute şi foarte cunoscute ale teatrului se disting în distribuţia cea extinsă, dar se lasă antrenate în joaca generală de-a rudele îndoliate. Veri şi verişoare, cumnaţi şi cumnate, nepoţi şi nepoate stau la masă cu mortul primenit, întins pe catafalc. Spaghete şi vin din belşug, şi praznicul degenerează, conform obiceiului. Urmează furia căutării testamentului şi apoi cea a distrugerii sale. Scena este inundată de hârtie. Gianni Schicchi vine să rezolve situaţia. Medicii şi muzicanţii sunt cumpăraţi cu alcool, funcţionarii publici sunt orbi. Cot la cot şi voce la voce, actorii teatrului îşi interpretează ariile, alături de cei doi solişti ai Operei Maghiare din Cluj (în rolurile lui Gianni Schicchi şi Rinuccio). „O mio babbino caro” cântă, printre lacrimi, actriţa Emőke Kató, trezind până şi mortul la viaţă.

„Blasfemie!” au strigat în cor fervenţii apărători ai purităţii genurilor, consumatori fanatici ai muzicii de operă, uitând sau neînţelegând umorul lui Purcărete. Ironiile şi zeflemeaua se succed în cascadă: defunctul pare singurul personaj viu într-o lume de cadavre (machiajul susţine ideea), văduva îndurerată se dovedeşte a fi un travestit, viaţa e privită ca o bulă de săpun. O glumă. Ca la Shakespeare. „Gluma vieţii” începe pe deasupra capetelor noastre. Pe o pasarelă ce străbate sala de teatru vin, din necunoscutul din spatele nostru, şi actorii, şi decorurile-mobilier, şi oalele cu spaghete, dar şi sticlele cu vin. Chiar şi mica orchestră condusă de Katalin G. Incze. Tot de acolo va veni şi Gianni Schicchi să rezolve pentru cei vii o problemă iscată de un mort. Odată lămurite lucrurile, tot în necunoscut se vor întoarce şi personajele, şi recuzita. Doar Gianni Schicchi va coborî în trapa Infernului, învăluit în fum roşu. Acolo l-a întâlnit Dante şi i-a purtat povestea peste veacuri. Până la Puccini şi apoi la Purcărete.

 

TEATRUL MAGHIAR DE STAT CLUJ

GIANNI SCHICCHI

operă într-un act de Giacomo Puccini, libretul: G. Forzano

Dramaturgia spectacolului: Noémi Vajna

 

Distribuţia: ÁRPÁD SÁNDOR (Gianni Schicchi), EMŐKE KATÓ (Lauretta, fiica lui Schicchi), JÓZSEF BIRÓ (Buoso Donati), ANDREA VINDIS (Zita I, verişoara lui Buoso Donati), TÜNDE SKOVRÁN (Zita II, verişoara lui Buoso Donati), ADORJÁN PATAKI (Rinuccio, nepotul Zitei), ZSOLT BOGDÁN (Simone, vărul lui Buoso Donati), FERENC SINKÓ – Marco I, fiul lui Simone, LORÁND FARKAS (Marco II, fiul lui Simone), HILDA PÉTER (Ciesca I, soţia lui Marco), CSILLA ALBERT (Ciesca II, soţia lui Marco), ENIKŐ GYÖRGYJAKAB (Ciesca III, soţia lui Marco), RÓBERT LACZKÓ VASS (Gherardo, nepotul lui Buoso Donati), RITA SIGMOND (Nella, soţia lui Gherardo), ANIKÓ PETHŐ (Gherardina, fiica lor), BOGDÁN FARKAS (Gherardino, fiul lor), ERVIN SZŰCS (Betto I, cumnatul lui Buoso Donati), SZABOLCS BALLA (Betto II, cumnatul lui Buoso Donati), KATI PANEK (Cumnata I), MELINDA KÁNTOR (Cumnata II), RÉKA CSUTAK (Cumnata III), CSILLA VARGA (Cumnata IV), BALÁZS BODOLAI (Finul I), GÁBOR VIOLA (Finul II), ZSOLT VATÁNY (Maestro Spinellocio I, medic), ÁRON DIMÉNY (Maestro Spinellocio II, medic), MIKLÓS BÁCS (Amantio di Nicolao, notar), ANDRÁS BUZÁSI (Pinellino, pantofar), ALPÁR FOGARASI (Guccio, boiangiu), LEVENTE MOLNÁR (O umbră)

 

Regia: Silviu Purcărete

Decor: Helmut Stürmer

Costume: Lia Manţoc

Dirijor şi conducător muzical: Katalin G. Incze

Orchestra: Sándor Barabás, Florin Bucoveşan, András Balogh, Szabolcs Dimén, Márton Török, Enikő Gábos Szövérdi, Adorján Szabó, Miklós Deák, Lucian Marcu, Tibor Pora, Levente Gombár, Zoltán Réman, Alexandru Crăciun, Ilma Könczei,  Attila László Bakk, Oana Prisăcariu