„Furtuna” lui Shakespeare e unul dintre textele cele mai „periculoase” ale dramaturgiei universale: îl trădează destul de repede pe regizorul care se apucă să îl pună în scenă, dacă nu are o idee foarte clară despre ceea ce vrea să construiască. Desigur, pe de altă parte, este unul dintre textele cele mai ofertante: infinit în sensuri și în posibilități. E spectaculos. E o poveste care nu dă greș, e perfect exploatabil cu mijloacele tehnologiei moderne și poate fi o mega-producție de succes. Oferă partituri excelente actorilor. Iar publicul mai greu să plece nesatisfăcut de la un spectacol pe această piesă, mai ales când ea e pusă în scenă la Teatrul Național București și când distribuția e alcătuită din vedete.
Montarea lui Alexander Morfov, care a avut de curând premiera la TNB, oscilează între aceste linii și margini… Și-a propus să fie o montare captivantă, seducătoare și felul cum este construit spațiul o ajută din plin: gen Globe, în formă de corabie. Scenograful Nikita Toromanov știe să creeze iluzie sau, mai bine zis, să-i creeze mediul propice pentru a se materializa… Decorul este exact ce-și dorește un public de Teatru Național să găsească într-o sală de spectacol: o construcție frumoasă, elaborată, aproape desăvârșită, care, de altfel, pe parcursul montării, se va dovedi utilă și foarte funcțională. Și un extrem de potrivit spațiu pentru desfășurarea unei povești de care să te lași furat… ca la teatru. Un întreg angrenaj de forțe, trape, fum, lumini, magie, toate cu scopul de a vrăji, scop în principiu atât de adecvat piesei lui Shakespeare, ea însăși o poveste cu și despre magie.
Dacă Alexander Morfov și-a propus o lectură poetică și relativ fidelă a textului, care să-i spună spectatorului o poveste frumoasă de iubire, senină, așezată într-o zonă luminoasă, ireală, de basm spus cu mijloace tehnice moderne, ca un joc pe calculator, ca un fantasy… care să satisfacă și să speculeze exact nevoia de astăzi a publicului de a gusta siropul dragostei în doze relativ corecte, atunci i-a reușit. Iar cuplul Miranda – Ferdinand (Crina Semciuc – Alexandru Călin) este bine construit, bine interpretat, cu amestecul potrivit de umor și de duioșie, cu un picior în lumea noastră cotidiană și cu unul în zona basmului – exact ce trebuie pentru ca publicul să se bucure de poveste și să o simtă aproape. De fapt, acesta pare scopul cel mai important al montării lui Alexander Morfov: să plaseze piesa lui Shakespeare într-un aici și acum traduse într-o emoție de tip hollywoodian. Practică o așa-numită „contemporaneizare”, dar o face subtil, speculând nevoia de astăzi a publicului de a vedea și de a se regăsi în povești, nevoia de miraj… Mergând, așadar, pe această latură de suprafață a textului, regia renunță (voit?!) la profunzimi care nu și-ar fi găsit locul în contextul creat. Latura, să-i spunem filosofică, a textului este neglijată, Alexander Morfov alegând să exploateze foarte bine, de altfel, acele părți predispuse la a avea succes la public, făcând din ele mici spectacole în sine și exploatând tot ce putea fi transormat în „spectacol”. Și momentele cu marinarii și spiritele de pe insulă, și pe cele în care Stephano (Marcelo Cobzariu) și „echipa” lui trec în plin plan, devenind mici scene de teatru-în-teatru, comedioare de succes, interpretate ca atare; și scenele cu Caliban – Mihai Călin, într-un interesant rol de compoziție, construit cu umor și fără ezitări, bine legat și foarte coerent cu sine, un fel de Caliban-bufon cu un farmec delicios, devenit vedeta spectacolului.
În rolul lui Prospero, Ion Caramitru. Simplu, firesc, interesant, potrivit în intenție, Ion Caramitru aduce un aer dintr-o altă lume și lasă impresia tot timpul cât este pe scenă că interpretează un Prospero ideal, dar nu neapărat un Prospero al spectacolului lui Alexander Morfov. Așa cum este construit, se dorește un fel de Einstein, după chip, dar prea puțin justificat în montare. Deși nimic nu este nepotrivit în intenție și în interpretare, în permanență persistă sentimentul că acolo, în acel rol, au rămas multe cuvinte nespuse, că marile adevăruri ale magicianului Prospero rămân închise în mister și ca atare inaccesibile. Că se spune doar jumătate din ce era de spus. Că „jocul” nu e dus până la capăt…
Ceea ce-i lipsește viziunii de la TNB este o interpretare sau, mai bine zis, o idee asupra textului shakespearian. Răspunsul la întrebarea „De ce Furtuna acum?” rămâne greu de formulat. Asta, dacă nu cumva răspunsul nu este tocmai structura calofilă asumată – în fond, o „înscenare” a unei povești frumoase, ca un castel de nisip, în care binele și dragostea înving în cele din urmă, așa cum ne place să vedem la televizor și în sălile de cinema…
Teatrul Național București
„Furtuna” după William Shakespeare
Regia: Alexander Morfov
Traducere: Radu Nichita, Nina Cassian
Costume: Daria NiGht, Andrada Chiriac
Decor: Nikola Toromanov
Asistent regie: Patricia Katona
Asistent Scenografie: George Pomponiu (decor) / Daria NiGht (costume)
Ilustrație muzicală: Alexander Morfov
Coregrafie: Florin Fieroiu
Light design: Chris Jaeger
Pregătire muzicală: Lucian Maxim
Distribuție:
Prospero: Ion Caramitru
Miranda: Crina Semciuc
Caliban: Mihai Călin
Ariel: Istvan Teglas
Ferdinand: Alexandru Călin
Sebastian: Gavril Pătru
Antonio: Ioan Andrei Ionescu
Alonso: Andrei Finţi
Gonzalo: Vitalie Bichir
Stephano: Marcelo-S Cobzariu
Trinculo: Mihai Calotă
Marinari, Spirite, Creaturi ale insulei: Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Ionuț Toader, Axel Moustache, Eduard Adam
Nimfă: Alexandra Poiană