În categoria spectacolelor „pentru public” – spectacole care, în principiu, urmează fără greş reţeta succesului, cu distribuţie formată din vedete de ieri şi de azi, cu un text clasic, lăsat în voia lui, cu accente (prea) puternice în zona comicului, scenografie clasică, asta ca să nu spun desuetă – intră, cu siguranţă, „Gaiţele”, în regia lui Dan Tudor, cea mai recentă premieră a Teatrului Metropolis.
Dacă s-ar face un studiu psihologic pe categoriile de public din România acestui moment, probabil că una deloc de neglijat ar fi alcătuită din oameni care vor să vină la teatru exact pentru a găsi pe scenă ceea ce spuneam în primele rânduri. „Gaiţele” lui Alexandru Kiriţescu, un text cu lipici la public, cu replici delicioase, dacă are trecute pe afiş trei nume precum Florina Cercel, Ileana Stana Ionescu şi Rodica Popescu Bitănescu, a câştigat deja jumătate din bătălie. Iar mai departe, această categorie de public – repet, deloc neglijabilă – nu trebuie dezamăgită… Se aşteaptă să vină la teatru să găsească un decor „adevărat”, care să se potrivească orizontului propriu de aşteptare. Iar creaţia Corinei Grămoşteanu nici gând să-l contrazică. Un interior al unui salon – teatral în toate sensurile cuvântului, cu candelabre „de cristal”, cu obiecte de mobilier tipice, masă somptuoasă, acoperită cu catifea, vitrină cu obiecte de cristal, uşi desenate, ca la teatru… Nici o surpriză pentru spectatorul care ştie la ce vine: „Cuibul de viespi” al lui Kiriţescu. Şi din respect pentru orizontul lui de aşteptare regizorul nu se va îndepărta nici o clipă de la drumul bine bătătorit al unei montări în care textul şi actorul dictează linia. Greu ai putea să găseşti ceva mai convenţional şi mai aproape de imaginea pe care orice posibil spectator care citeşte piesa lui Kiriţescu şi-ar face-o despre felul cum ar trebui să arate ea pe scenă.
Aşadar, în ritmurile ofertante şi creatoare de atmosferă ale lui Vlaicu Golcea, în scenă intră cele trei actriţe care îşi încep partida de cărţi. Şi de aici totul curge… pe pilot automat. Florina Cercel, în rolul Anetei Duduleanu, ştie ce trebuie să facă şi face bine, îşi urmăreşte coerent şi constant ideea asupra personajului şi încearcă de cele mai multe ori o inteligentă armonizare cu celelalte discursuri. Ceea ce nu e valabil pentru partenerele de joc, Ileana Stana Ionescu şi Rodica Popescu Bitănescu, amândouă construindu-şi partituri solitare, pe ideea one-woman show în anumite scene…
Pentru toate celelalte personaje, mai puţin Olga Delia Mateescu în rolul guvernantei nemţoaice, regizorul recurge la distribuţie dublă. Tihna jocului de cărţi este tulburată întâi şi-ntâi de cuplul Ianache – Colette. Vizibil cu ochiul liber, firele nevăzute care ar trebui să funcţioneze atunci când pe o scenă sunt în desfăşurare două „tablouri”, în „Gaiţele” lipsesc cu desăvârşire. Ianache (Pavel Bârsan) îşi face numărul, cu toate tuşele groase pe care îşi imaginează că trebuie să le adauge, şi nu se zgârceşte, iar Carmen Ionescu asemenea. Interpretările lor sunt ca la carte: replică, poză la public, replică, poză la public… Şi situaţia se perpetuează până la sfârşitul reprezentaţiei, multiplicată în majoritatea scenelor şi de aproape toată distribuţia, care vrea să împace în acelaşi timp trei lucruri: să nu iasă din litera textului lui Kiriţescu, să satisfacă setea publicului de comedie şi să fie vedete în scenele lor. Dacă Ilinca Goia (Wanda Serafim) îşi păstrează măsura şi firescul într-un rol care ar putea-o pune şi mai bine în valoare în alt context, în relaţia cu Marius Bodochi (Mircea Aldea) se pierde pe drum mare parte din magnetismul pe care ar trebui să-l aibă (şi să-l transmită) o poveste ca a lor. Marius Bodochi interpretează rolul la acel nivel de convenţie pe care-l livrează tot mai mult producţiile de televiziune, ce transformă emoţia în sentimentalism… Iar Monica Davidescu (Margareta Aldea) îl urmează îndeaproape, jucând cu emfază şi (prea) multă trăire „dramatică” toate crizele de isterie, plus momentul sinuciderii.
Pe scurt, montarea lui Dan Tudor de la Teatrul Metropolis cel mai probabil va avea succes de public şi reacţia sălii la sfârşitul spectacolului nu poate decât să confirme ceea ce spun. Păcat că, urmând tocmai datele amintite, acest spectacol ar fi putut să ridice standardele de calitate pentru categoria de public în discuţie şi să propună o idee reală asupra piesei lui Alexandru Kiriţescu.
Print