Gala Hop – un drum deschis spre performanță

yorickÎncă din timpul desfășurării sale, Gala Hop a stârnit întrebări, nemulțumiri, îndoieli ca să nu spunem chiar controverse sau comentarii răutăcioase. Miklós Bács se află abia la prima ediție ca director al galei, prin urmare e prea devreme să ne dăm seama dacă discuțiile cu tentă negativă sunt fondate sau nu. Ceea ce s-a remarcat și confirmat deja e faptul că cele patru zile de Gala Hop au arătat altfel. Fără sclipici colorat care să-ți înșele privirea, fără muzică tare, care să răsune în boxe, fără dorința arzătoare de a epata cu orice preț, fără prea multe cioace, fără acel divertisment pe care unii actori au talentul de a-l încropi cât ai bate din palme. Și în lipsa tuturor acestor detalii care să te farmece, s-a văzut cât de greu se face cu adevărat teatru pe scenă. Teatru care să conțină un mesaj și care să fie receptat la rândul lui de public, teatru cu acțiune, cu gând, cu emoție, teatru care se naște între doi parteneri, teatru ca echipă, teatru ca muncă continuă până la surmenaj. Dacă așa e bine sau nu, încă nu știm. Însă modul lui Miklós Bács de a (re)gândi structura acestei gale a scos la iveală carențe care pe unii i-au surprins, deși le tot repetăm ca niște casete stricate. Da, e greu să joci Shakespeare, dar e cu atât mai greu cu cât unii nu lucrează deloc pe textele lui în școală… E greu să-ți dai seama cum e cu rostirea scenică sau cu mișcarea corporală, dacă nu îți construiești o temelie în anii de studiu. Timp de patru zile, Gala Hop s-a transformat într-o școală de vară, la mălul mării, în disperarea haotică de a suplini niște lipsuri acumulate în câțiva ani. Așa că munca sisifică s-a împărțit între cei 29 de concurenți și Andrea Gavriliu, Horia Suru și Petre Ancuța care au condus workshop-ul în fiecare zi.

După câteva ore bune de stat pe scaun și privit la „tânăra speranță a teatrului românesc” parcă nu îți mai arde să dai vina nici pe școală, nici pe profesori, nici pe întregul sistem. Cu siguranță ritmul celor patru zile de la Gala Hop i-a depășit pe toți și a testat limite de dincolo de imaginație. Dorința lui Miklós Bács de a cuprinde totul poate nu a fost cea mai inspirată, dar a scos la suprafață o rezistență a tinerilor actori care merită toată admirația. Prezența lor pe scenă a fost sinceră, iar momentul fiecăruia s-a desfășurat în limita talentului și a experienței acumulate din spectacole. S-a simțit acut lipsa regizorilor, a acelor minți care să ordoneze replici ciopârțite sau colaje care nu duceau niciunde, s-a simțit lipsa unor scenografi care să dea un sens obiectelor de pe scenă și să le transforme în lucruri vii, nu în mobilă de muzeu, s-a simțit lipsa unor coregrafi care să-i învețe pe unii concurenți că țăpănoșenia nu conferă mai multă profunzime și aură filosofică monologului lor. Da, fără actor nu există teatru, dar un regizor, un scenograf sau un coregraf nu-i umbresc talentul, ci dimpotrivă, îl modelează și îl aduc la o formă care să reflecte adevărata lui valoare.

Miklós Bács, cu ocazia directoratului său, a mai pus o problemă, cea a teatrologilor. Cine sunt ei, ce fac ei, există? Și dacă da, atunci care mai e rolul lor în teatru? Ce se întâmplă cu acești tineri absolvenți care se joacă de-a teoria și mai puțin pe scenă? De cele mai multe ori te întâlnești cu ei când este vorba de organizat vreun eveniment, de scris vreun proiect sau pe la vreun secretariat literar din teatru. Miklós Bács s-a gândit să creeze o revistă în cadrul galei care să fie realizată de tinerii teatrologi. Un prim pas spre un dialog între teoreticieni și practicieni despre care nu are rost să scriem eufemistic: el aproape că nu există în alt context decât acela al prieteniei la o bere.

Gala Hop s-a învârtit în jurul cuvântului profesionalism și a nevoii de a fi profesioniști, noi – actorii, regizorii, scenografii, coregrafii, teatrologii. S-a vorbit mai puțin despre iubirea de teatru în termeni afectați, mai puțin despre talent și har, oricât de neconvențională a părut tema „ne-bun pentru această lume”. În schimb, s-a născut dorința de a fi performanți. Performanța ca o ultimă alianță care să unească toate domeniile, ca un ideal care să vindece toate bubele teatrului românesc, din școală și până la scenă, ca un barometru precis al valorii. S-ar putea spune că Miklós Bács a deschis un drum lung și anevoios spre performanță, pe care va avea grijă să-i îndrume pe toți, nu pentru a pune bazele unui teatru performant, ci pentru a contura ideea de școală performantă din perspectiva sa de profesor și mentor.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.