Nu pot vorbi alfel decât la persoana I despre experienţa avută în sala Operei Naţionale Române din Iaşi. Rigoarea profesională îmi cere să împărtăşesc impresii, în calitatea de om de teatru care s-a bucurat pentru o seară de spectacolul „Lucia di Lammermooor” în regia lui Andrei Şerban. Nu ştiu dacă toate notele muzicale de pe portativ au fost atinse, dacă tonurile au fost cele juste sau dacă viorile şi harpa au atacat intrarea la momentul optim. Urechea mea muzicală îmi spune că da. Ce ştiu cu siguranţă este că teatralitatea se regăseşete din plin în această montare, cu tot dramatismul acţiunilor, cu emoţia interpretării, cu relaţii, tensiune şi imagini pecrutante.
Pentru a transforma o poveste simplă şi melodramatică într-o desfăşurare de forţe care să impresioneze nu doar prin anvergură, ci mai ales prin calitate, prospeţime şi actualitate este nevoie de un regizor-creator care să nu se rezume la a plasa interpreţii în scenă, aşa cum se întâmplă, încă, pe scenele de operă. Convenţia pe care o presupune acest gen este pe cât de cunoscută prin tradiţie, pe atât de restrictivă şi previzibilă. La operă admiri calităţile vocale, muzica, decorurile, poţi chiar să închizi ochii şi să asculţi. Andrei Şerban a realizat un spectacol atât de dinamic, în care acţiunea este la fel de importantă ca muzica, încât nu doar că nu poţi închide ochii, dar în care imaginile sunt la fel de percutante ca muzica lui Gaetano Donizetti.
Un decor ce la o primă vedere pare sugestiv şi funcţional se transformă pe parcursul spectacolului în mult mai mult decât un cadru vizual: un adevărat personaj activ – un mecanism bine pus la punct, care se dezvoltă odată cu acţiunea. Are o viaţă proprie ce respiră odată cu povestea Luciei cea manipulată şi „înnebunită”. Poezia cazarmei în care sacii de anternament şi funiile noduroase devin prin convenţie copacii printre care îndrăgostiţii îşi fac jurăminte solemne are un impact imediat. Convenţia purtătoare de simbol şi sugestia percutantă sunt două mijloace prin care banalul devine artistic. Iar Andrei Şerban împreună cu Octavian Neculai care semnează decorul şi Lia Manţoc, creatoarea costumelor, le folosesc la maximum de potenţial.
În acest spaţiu claustrant şi rece se petrece transformarea Luciei cea manipulată şi ucisă de voinţa egoistă a unei lumi în care nu e loc pentru iubire şi onoare, în care banul a luat locul sentimentelor, iar timpul nu se mai măsoară în secunde, ci în monede. Corul priveşte de sus atoate-observator, implacabil, comentează, se lamentează, însă cu detaşarea privitorilor burghezi ascunşi la adăpostul ziarelor şi al bârfelor. Soldaţii disciplinaţi îşi continuă antrenamentul, disciplinaţi, exacţi, iar femeile trebăluiesc de zor, umile şi muncitoare, în timp ce mai-marii hotărăsc destine. Forţa politică – un Enrico ofiţer – şi cea spirituală – un Raimondo în straie preoţeşti – îşi dau mâna pentru a întregi triunghiul isoscel al puterii, al cărui vârf incontestabil va fi întotdeauna reprezentat de simbolul economic, indiferent de valuta forte în care este cuantificat – Arturo cel galant şi bogat. Pentru ca laturile acestei forme geometrice să se poată întâlni este nevoie de un sacrificiu în centrul de greutate: viaţa Luciei este ecuaţia rezolvată brutal şi fără drept de apel. Fericirea ei este redusă la absurd, iar semnul egal dintre voinţa proprie şi decizia liberă este înlocuit cu mulţimea vidă.
Lucia este supusă unor tehnici de persuasiune şi manipulare desprinse parcă dintr-un manual diabolic; de la rugăminte la ameninţare şi de la forţa fizică la şantaj emoţional. Semnul teatral clar dat de imaginea unei femei cu braţele întinse în semn de abandon şi neputinţă este lait-motivul acestei păpuşi fără de sfori, de care cei puternici dispun după bunul plac. Iar când eroul se dovedeşte prea vanitos şi credul, orbit de gelozie şi răzbunare, singura opţiune viabilă este moartea. O alegere lucidă a unei femei mai curajoase decât au crezut-o bărbaţii cei puternici. Nu din nebunie comite gestul fatal. E ultima mostră de voinţă proprie. Singura necunoscută din sistemul de ecuaţii pe care niciun strateg al formei perfecte nu a luat-o în calcul.
În această construcţie în care planul secund mereu activ pune şi mai bine în valoare interpreţii principali, în care acţiunile fizice dau sens artistic libretului, iar muzica, la rândul său, câştigă în dramatism prin potenţarea nuanţelor, experienţa numită „Lucia di Lammermoor” la Opera Naţională Română din Iaşi este una a spectacolului complet. Interpreţi ale căror calităţi interpretative sunt puse în valoare prin provocarea unui joc pe un „teren accidentat”, în care planurile înclinate sunt punctul culminant. O lume întreagă a cărei forfotă creează un spectacol viu. O poveste simplă complicată inteligent, tensionată precum coarda unui instrument valoros, pentru a deveni demnă de interes estetic şi nu doar estetizant.
„Lucia di Lammermoor” este, incontestabil, un spectacol de operă. Totodată unul dintre cele mai bune spectacole de teatru de care se poate bucura un spectator obişnuit cu genul dramatic, rătăcit între iubitorii genului liric.
Print