În urmă cu patruzeci de ani, în ultima zi a anului 1973, George Banu ajungea la Paris. Nu știa atunci nici că va deveni cea mai importantă voce a criticii de teatru din Europa, nici că Orașul Luminilor avea să-l adopte pentru totdeauna. Pornind de la acest moment, cunoscutul om de teatru creionează, într-o carte ce va ajunge în curând în librării, o aubiografie urbană în care se oprește asupra locurilor importante într-o hartă personală a Parisului. Îl însoțesc în călătoria sa, concretizată în mici eseuri evocatoare, fotografiile realizate de Mihaela Marin.
Revista noastră vă prezintă în avanpremieră capitolul dedicat Gării de Est, unde a coborât în ultima dimineață a lui 1973, capitol care face parte din volumul „Parisul personal. Autobiografie urbană“, în curs de apariție la Editura Nemira.
Pe 31 decembrie 1973, la ora 6.45, coboram ultimul dintr-un vagon în coada trenului, încărcat cu bagajele unui voiajor ale cărui resurse financiare se limitau la 25 de dolari. Valiza splendidă, din piele, cu iniţiale şi cu mânere metalice, care servise mamei în timpul internatului, îmi smulgea braţul sub greutatea conservelor şi a cadourilor. Pasagerii, ca de obicei, se precipitaseră, căci dintotdeauna trenurile se golesc grabnic, ca şi cum fiecare le consideră doar mijloace de transport utile a căror atracţie dispare de cum au ajuns la punctul de staţionare. Se luminase vag, dar cerul era de plumb. Plumb de iarnă. Pe peronul deja gol distingeam departe silueta unei prietene, Annick Marty, purtând un impermeabil lejer pe care-l strângea înfrigurată. Nu eram singur… în realitate, în gara pustie şi rece, eram singuri împreună. Ieşind, ea a explicat unui şofer de taxi că, din păcate, cursa nu era lungă, dar că, importanţa bagajelor acestui călător venind din Est, legitima intenţia noastră de a lua o maşină. El ne-a înţeles şi, fără comentarii, a acceptat. Astfel părăseam Gara de Est… Estul, destin al meu, al nostru. Estul legat de speranţa răsăritului convertit de comunism în decepţie şi depresie colective, a generaţii succesive de intelectuali şi artişti, ţărani sau proletari. În afară de liderii puterii, nimeni n-a fost scutit de opresiune. “Ţările Estului” n-au fost ţările răsăritului… Şi de aceea, megaloman, Soljeniţîn, revenind din exilul american, a vrut să restaureze sensul originar al Estului şi a decis să intre în Rusia prin Vladivostok ca şi cum ar fi fost un Mesia nimbat de soarele răsărind. El, care a accelerat apusul comunismului, pe bună dreptate, se putea considera un erou al reînvierii! Ca un protagonist al Răsăritului!
Părăseam Gara de Est şi eram primit de familia Marty reunită care, am înţeles tardiv, reprezenta un fel de microcosm parizian, mai mult chiar, francez. Părinţii sexagenari adoptau o poziţie afirmată de stânga, erau implicaţi în viaţa culturală fiind iniţiatorii asociaţiei Les Amis du Théâtre du Soleil şi, puţin timp după aceea, graţie lor aveam s-o cunosc pe Ariane Mnouchkine. Tinerii aparţineau stângii radicale – Annick milita alături de celebra Arlette Laguiller, ireductibila lideră anarhistă, unul din fraţi era muzician, politic indiferent, iar celălalt, Erik, tânăr şi tăcut atunci, va deveni apoi o figură esenţială a eseisticii franceze. În această lume cu simpatii flagrant de stânga, bunicul care îi întreţinea îi enerva pe toţi declarându-se profund de dreapta şi, neintimidat, îşi afirma opţiunile. Descopeream astfel Franţa în model redus, niciodată mai explicit şi mai concentrat. Dar, totodată, aveam sentimentul că regăseam tensiunile acestei piese geniale, azi uitată, Tango de Mrożek, pusă în scenă la Teatrul Mic de Radu Penciulescu. O familie ca o lume! O lume politic şi artistic fracturată. Astfel intram în Franţa prin Gara de Est!
Orice gară implică o activitate complementară, cu plecări şi sosiri. Apoi, din Gara de Est am luat des trenul pentru a mă duce la Festivalul de la Nancy, unde, încă din 1975, mi s-a făcut onoarea de a fi cooptat în juriul de selecţie şi unde am aflat că spectacolului cu Tartuffe de Molière/Bulgakov al lui Alexandru Tocilescu i s-a interzis în ultima clipă să vină. Ştirea m-a tulburat peste măsură. M-am închis în cameră şi i-am scris lui Toca. După ani de zile, până şi el, cinicul, mi-a mărturisit cât l-a mişcat scrisoarea pe care nu ştiusem niciodată dacă o primise. Cenzura, deci, nu o citise! Supravegherea era imperfectă!
Tot de la Gara de Est am plecat spre Strasbourg, oraş iubit, unde un alt Rebreanu ar fi putut scrie Pădurea spânzuraţilor, căci era un oraş dublu, franco-german. Alascienii au fost mobilizaţi în armata germană şi, francezii nu uită, au participat la masacrul de la Oradour. Oraş frontalier, oraş unde naţiile şi limbile se întrepătrund ca apele Deltei. Oraş pe care în tren îl traversa orice emigrant venind din Est, fără a-l privi sau a se opri. Fiecare visa de Paris.
În Gara de Est intram frecvent, fără reticenţe sau amintiri, şi trenul care se îndepărta de Paris pentru a mă conduce la Nancy sau Strasbourg nu-mi suscita nicio umbră de emoţie… în schimb, revenind, scenariul sosirii la Paris se reactiva regulat: peronul gol, Annick singură, cerul de plumb. Am rămas prizonierul acestei dimineţi de 31 decembrie 1973, la 6.45!
Mi-am aşteptat tot la Gara de Est părinţii, când au primit cea dintâi viză şi când eu trăiam, ca o deculpabilizare, senzaţia că sancţiunea legată de nereîntoarcerea mea îşi atenuase efectele. Mă bucuram să-i regăsesc, dar, la mai puţin de o sută de metri, înainte chiar de a ajunge acasă, tatăl meu şi-a formulat o dorinţă care a m-a rănit, rană nici acum cicatrizată: “Vreau neapărat să merg în Spania”. Turismul era prioritatea lui! I-am condus apoi periodic la Gara de Est sau i-am aşteptat, dar acest cuvânt inaugural a rămas indelebil impregnat în memoria fiului ce eram! Simptom al iubirii de sine şi nicidecum al aceleia filiale.
Apoi, am stat un timp lângă Gara de Est pe care, de la balcon, o priveam neutru. Azi, am înrămat o imagine veche a ei şi, acasă, deseori o privesc. Şi atunci mă gândesc la mine, la familia mea, dar, totodată, la emigranţii Estului, polonezi, ruşi, cehi, care pe aici au intrat în Franţa în vremurile grele ale Europei, fascismul sau stalinismul. Gara de Est e, la Paris, Poarta Orientului!
Când am ajuns eu, era neagră de fumul locomotivelor cu aburi, acum a fost albită. Eu o preferam murdară. Murdară ca secolul ce s-a sfârşit.
Print