Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, George Banu…
„Ce vrea să spună această denumire mixtă, palidă și pretins lirică: actorul-poet? Cărei decepții îi răspunde ea, ce originalitate desemnează? Spune oare și altceva decât ceea ce, banal, pare să spună la prima vedere? Sunt întrebări retorice – se înțelege de la sine-, căci nimeni n-ar propune o formulă dacă n-ar crede în adevărul ei, în cazul de față dacă n-ar avea convingerea că actorul-poet afirmă pe platoul de joc o identitate inedită, neprevăzută. El va fi întotdeauna cineva venit de altundeva. Dintr-o biografie la care nu a renunțat cu totul, căci, dincolo de personaj, el îi dăruiește o parte din ființa lui spectatorului fascinat sau, din contră, revoltat. Actorul-poet nu poate obține unanimitatea. Aceasta este particularitatea lui. Solitar, prizonier, fără voia lui, al propriului eu, ireductibil la pluralitatea trupei sau a unei distribuții, el suferă, în percepția lui Thomas Carlyle, de singurătatea, tragică și sublimă, a eroului. Înlănțuit, precum un alt Prometeu, de stânca ființei lui lăuntrice, el răscumpără un teatru pentru totdeauna, bănuit de iluzionări și înșelătorii. Hamlet și lacrimile Hecubei – îndoiala fondatoare! Dar oare actorul-poet nu se servește de Hecuba pentru a se plânge pe sine? Bineînțeles că da. El face din personaj trambulina care îl trimite spre el însuși, spre străfundurile sale, îmboldindu-l să dea glas unor lucruri ce altfel ar fi rămas mute. Are nevoie de rol, dar nu se mărginește la el: se duce dincolo de personaj, căci asta e vocația lui. Aceea de a aduce întotdeauna un plus, un supliment de existență ce se adaugă rolului. E trăsătura lui definitorie. Iar noi, cei din sală, o percepem.
Actorul-poet se definește înainte de toate prin efectul de „prezență”. Prezența actorului înnobilează jocul printr-o „iradiere” – calificativul cel mai frecvent – care atrage ca un magnet privirea și tulbură scena. Și astfel, acolo unde scena fusese gândită în termeni de ansamblu, un actor se detașează de ceilalți, se impune organic, fără ajutorul strategiilor deja răsuflate ale star-sistemului: „el captivează”, „captează” asistența, cum spunea Grotowski strângând degetele mâinilor lui minuscule. Actorul prezent se rezumă, în general, la această atragere a privirilor, în timp ce actorul-poet nu e doar prezent, ci și vorbește. Discurs secret, a cărui enigmă spectatorul încearcă să o înțeleagă. Discurs hrănit din acel „surplus existențial” care îi e specific.”
(Fragment din volumul „Dincolo de rol sau Actorul nesupus” de George Banu, traducere de Delia Voicu, Editura Nemira, 2008)
Print