Foto Mihaela Marin
Dragi prieteni,
În locul unui articol, prefer să vă scriu vouă, acestui grup de prieteni, pentru care Eugenio Barba și teatrul său contează ca referință de viață și nu numai de artă, vouă, în calitate de parteneri ce iubesc comunitatea lui Odin teatret ca o comunitate de muncă și un exemplu de fidelitate în timp… și toate acestea pentru a vă povesti vouă, care n-ați fost prezenți la Holstebro, ce s-a petrecut cu ocazia aniversării a jumătate de secol al teatrului Odin. Am fost numeroși în micul oraș danez, dar, pentru a relua formula lui Eugenio, „poporul secret” căruia îi aparținem depășește cadrul celor prezenți acolo și se află dispersat pe insulele unui vast, imens arhipelag al iubirii și devoțiunii construit de-a lungul anilor.
Nu a fost prezentă în Danemarca decât partea vizibilă a aisbergului… dar, întocmai ca pe trunchiul unui vechi copac, ne era posibil să descifrăm vârsta acestei aventuri, grație cercurilor generaționale. Primii partizani, apoi fidelii celei de-a doua perioade, noile cuceriri, părinții și copiii erau toți împreună, reuniți ca o mărturie a timpului conservat. Nici pierdut, nici regăsit, ci „conservat” . Un timp unde trecutul și prezentul se confundă.
Scrisorile lui Eugenio – le-am primit din mâna sa, în ziua sosirii noastre – Monique Borie și cu mine – asemenea unor invitații pentru a consfinți legături afective ce durează, unor apeluri pentru a rămâne în picioare când biografiile se apropie de sfârșit. Și ce ar putea fi mai grăitor decât titlul ultimului spectacol: Viața cronică…, da, viața ca maladie. Iată incurabilul destin al acestor războinici care au fost Eugenio și partenerii săi, cei pentru care curajul a rămas contagios. Până când? Fiecăruia îi revine rândul să răspundă, dar, dacă am fost la Holstebro, nu am făcut-o tocmai pentru a nu capitula? Moartea, spune Eugenio, să sperăm că „ne așteaptă visurile noastre rămase intacte”. Până aici, ca niște trestii pascaliene să ne îndoim fără să ne rupem tija.
Pe străduțele micuțului oraș danez, aflat în sărbătoare în zilele acestea – am întâlnit invitați din întreaga lume: extinderea lui Odin a fost una planetară. Pe urmă, Iben Rasmussen, actrița fetiș, ne invită la un spectacol de dans și cântec. Este simplu și naiv, asemenea unui strop de rouă în această lume crispată și neliniștită care este cea în care trăim. Privesc spectacolul cu încântare… tinere fete, o indiancă și o europeană se alătură actriței mitice de la Odin, Iben, ale cărei melodii reamintesc călătorii și întâlniri de odinioară. Ea era mereu prezenta și o iubesc pentru tot ce a salvat din splendoarea de altădată, dar și pentru semnele vârstei: spatele un pic curbat, vocea mai slabă, energia diminuată. Iben cântă în continuare. Nu trezește regrete, ci admirație pentru demnitatea rezistenței.
Un modest cor groenlandez cânta în micuța curte însorită. Greșește, se bâlbâie, câteodată notele sună fals, dar bucuria lor de a fi acolo mă emoționează. Vin de departe, din frigul în care mi-i imaginez, unde, murmurând aceste note stângace, se reunesc în mijlocul ghețurilor ce se topesc. Îmi par a fi învinșii planetei noastre amenințate, care își găsesc în comunitatea corală o ultimă consolare.
După cum știți, Barba a fost primit de orașul Holstebro, s-a instalat acolo și a avut o relație durabilă cu el, grație plecărilor sale prelungite și a întoarcerilor nicicând abandonate. A știut să se îndeparteze și să revină de fiecare dată. De data aceasta se pecetluiește nunta de aur și, pentru a o onora, clădirea primăriei – permisivitate în afara normei – găzduiește un spectacol itinerant, la care sunt invitați localnicii și oaspeții străini. Pino del Buduo a organizat un traseu de o complexitate poetică particulară. Pătrundem în localul primăriei și, pierdut în mulțime, fiecare poate să își constituie propriul său parcurs. Mă opresc în fața unei firide, unde un chitarist de vârsta mea interpreta singur melodii de Johnny Cash, care îmi amintesc de uimitoarea sa descoperire la București. Tot o jumătate de secol e și de atunci! Altundeva nu am putut să trec indiferent prin fața unei săli unde o familie din Holstebro se distrează ca pe o scenă privată și o alta unde tineri, foarte tineri adolescenți cântă fragmente din Flautul fermecat cu o puritate net superioară celei căutate de Peter Brook în spectacoul sau. Orchestra filarmonicii din oraș, unde se reunesc adolescenți și adulți, cântă înconjurată de brazii ce se înalță în curtea clădirii și imaginea îmi evoca un tablou de‑al lui Caspar David Friedrich. Trecem de la o artă la alta, de la o vârstă la alta și astfel ne confruntăm cu diversitatea unei lumi pe care o descoperim cu uimire.
Plimbare la adăpostul unui spectacol care ne încredințează că încă mai avem motive să sperăm în justețea maximei dostoievskiene, „frumusețea va salva lumea”. Și nimic nu ne confirmă mai tare această convingere decât descoperirea de neuitat a clădirii centrale din primărie acoperită de o imensă pânză albă, care lua forma birourilor, golurilor aleilor, asemenea unui imaginar peisaj glaciar în inima căruia, în depărtate, întrezărim o tânără, foarte tânără violoncelistă care cântă alături de un fost soldat reîntors din Afganistan cu piciorul amputat și care, la rândul lui, făcea să răsune un acordeon jucăuș. Mi-ar fi plăcut să puteți vedea această asociere simbolică, unde războiul și pacea se aliaza, unde instrumentele dialoghează între ele, unde durerea și bucuria își dau mâna pe fundalul unui alb intens, care desemnează totodată, puritatea și doliul. Această imagine mă însoțește în noaptea orașului și de atunci o port în mine ca pe o moștenire definitivă a acestei sărbători.
A doua zi, o scurtă vizită la arhivele Odin teatret-ului, recent acceptate de Biblioteca Regală din Copenhaga. Eugenio îmi explică mie, care sunt sceptic în privința folosirii arhivelor în teatru, că ele constitue un fel de istorie subterană a grupului, deoarece fiecare scrisoare, fiecare document este însoțit de o fisă biografică a expeditorului ce este prezentat și identificat. „Poporul secret” se găsește astfel infiltrat în aceste dosare deloc impersonale! Arhive personalizate…
Avem întâlnire la biserica din oraș. Muzica, mai mult decât cuvintele și gesturile, unește culturile, ca și pe noi oamenii care suntem aici, aglutinați unii lângă alții. Auzim succesiv gongul balinez, un cor african, un altul danez și pe acela al italienilor costumați în Pulcinella… Dar cântecele lor nu se amestecă, ele rămân unele lângă altele, autonome, legându-se între ele fără a se imbrica. Reacționăm distinct la fiecare, dar astfel resimțim diversitatea „poetică” a lumii. O constatare banală, ați spune, dar o constatare intens trăită timp de o oră la catedrala din Holstebro, unde totul a luat sfârșit prin vocea solitară a tânărului adolescent care făcea legătura între Flautul auzit cu o seară înainte și splendoarea unei arii sacre din Bach. Un copil…. În plin frig danez, aceste voci delicate seduceau, linișteau și reuneau!
Ultima zi a debutat printr-o mare paradă în care am regăsit vocabularul Odin-ului, picioroangele și tobele, dansurile și cântecele. Orașul se bucura și noi împreună cu el! Atunci am înțeles că teatrul Odin este unul dintre precursorii teatrului de stradă care a marcat atât de mult peisajul urban încă din anii ’80. Între Grand Magique Circus a lui Jérôme Savary, Bread and Puppet a lui Peter Scgumann și Odin există o legătură originară care mi
s-a relevat ca o evidență în acea duminică de iunie. Ei au participat împreună la marea mișcare eliberatoare de la sfârșitul anilor ’60 al cărei entuziasm a năpădit piețele și bulevardele. Cu toate că apoi a fost recuperată instrumentalizată, la Holstebro, i-am regăsit prospețimea primitivă, iar eu, martorul de atunci, beneficiam de o neprevăzută cură de întinerire!
Și în sfârșit, ultimul eveniment public a venit. A început printr-un spectacol în aer liber deschis comunității întregi care era așezată pe jos ca pentru o sărbătoare estivală, însorită și prietenoasă. În parc, împreună priveam un mamelon acoperit de o pânză galbenă pe care vântul o făcea să freamăte, desenând mici unde trecătoare: pânza, sub ochii noștri, trăia. Ici, colo se aflau amplasate copii ale statuii cu fetița a lui Giacometti, pe care orașul Holstebro a cumpărat-o cu câțiva ani în urmă, în urma unui referendum local, prin care locuitorii au votat îndrăzneața hotărâre. Giacometti și Barba sunt emblemele orașului, iar teatrul Odin afirma astfel această relație duală grație unui gest final, o adevărată recunoaștere simbolică. La capătul unei prezentări multiculturale pe care Odinul a constituit-o în marcă identitară, pe lac s-au înălțat trei cercuri acoperite cu o pânză albă pe care se putea citi: „Odin 50 de ani”. Acestea apoi au luat foc și atunci când flăcările carbonizau literele aniversării, au fost lansate baloane de care erau agățate statuete micuțe de Giacometti. Iată mesajul: Odin trimitea spre cer ca mesaj, nu o scrisoare, o operă! Barba a crezut dintotdeauna în puterea culturii.
Am fost mai apoi invitați la spectacolul Viața cronică, în care este concentrată toată estetica teatrului Odin și unde actorii de vârste și culturi diferite se dăruiesc jocului cu un elan nestăpânit, în timp ce Eugenio Barba îi privește, ca întotdeauna, din sală. Pentru eternitate! Ieșim din sală reconfortați de durerea depășită.
Pe poiana din jurul Odinului, asistăm mai târziu la un ritual indian respectat în întregime, fără tăieturi, nici abrevieri, ritual care odată ce a reușit, sacralizează locul. Între timp, urmărim și un spectacol unic în care actorii interpretează fragmente din foste spectacole, rememorează scene și figuri ca într-un vis mnemonic. Noi, cei în vârstă, le recunoaștem și le iubim ca niște urme ale unui trecut comun, împărtășit. Apoi, va interveni o performanță care va lăsa o amprentă puternică asupra oricui a fost prezent acolo. Vă povestesc, dragi prieteni, ce surpriză și senzație unică am simțit. Dintr-odată s-au auzit drujbe care huruiau și, sub privirile noastre, cădeau copaci și lăsau să apară în fața ochilor noștri, pe un eșafodaj din metal, actorii și vechile lor costume ușor de recunoscut, parte integrantă a vocabularului, ani de-a rândul, pus la punct de către Odin. Costume aranjate ca în cabina teatrului, pe umerașe, dar costume care vor fi depuse mai târziu într-un sicriu, cu grijă și tristețe. Adio, adio… Sicriul se umple încet încet, este închis în timp ce alături se sapă o groapă în care urmează să fie el îngropat. Apoi, într-o grabă extremă, deasupra se ridică suportul din lemn pentru un leagăn. Este instalat și îi așteaptă pe copiii care vor veni – primul va fi o balineză mititică și atunci înțelegem că trebuie ca ceva să moară pentru ca altceva să se nască! Nu noi, ci urmașii cei mai tineri, succesorii acestei aventuri animate de pirații care au fost Eugenio și tovarășii săi.
Seara, am băut o cupă de șampanie și am ascultat un concert de clopoței, așezați pe căpițe de fân și teancuri de ziare. Spiritul lui Odin se regăsea: natura și cultura reunite. Barba și camarazii sau nu au egal pentru a inventa simboluri capabile să reamintească trecutul și să alimenteze prezentul, să construiască această „dală metaforică” ce permite conjugarea duratelor și legătura dintre ființe și culturi. Ea ne reunea. Noi, cei bătrâni, toți cu părul alb, dar fără rușine, nici remușcări, sărbătorim cincizeci de ani înconjurați de adolescenți și copii. Aniversarea unei jumătăți de secol a fost o sărbătoare a Odin-ului dedicată nouă, celor prezenți, dar și vouă, celor absenți.
Vă îmbrățișez,
Georges Banu
Traducere din limba franceză de Diana Nechit
Print