La premiera filmului „Zi că-ți place!”
Actorul George Ivașcu a avut trei întâlniri cu piesele scrise de Valentin Nicolau, jucând în trei spectacole importante pentru destinul dramaturgiei lui: „Legenda ultimului împărat”, spectacol montat la TNB de Alice Barb în anul 2002, și „Ultima haltă în paradis”, spectacol de televiziune regizat de Alexandru Tocilescu în același an. A fost prezentat în Festivalul Naţional de Teatru „I.L. Caragiale”, ediţia a XIII-a, 2003, în cadrul Secţiunii Teatru TV, şi nominalizat la premiile UNITER pentru Teatru TV, ediţia 2003. De asemenea, George Ivașcu a făcut parte din distribuția producției „Zi că-ți place!”, în regia lui Cornel Mihalache, realizată după piesa omonimă și moninalizat la Premiul pentru cel mai bun spectacol de teatru TV la Gala Premiilor UNITER, 2015. Impresii despre aceste spectacole și câteva amintiri despre dramaturgul Valentin Nicolau s-au strâns într-un scurt dialog pe care l-am purtat cu actualul director al Teatrului Metropolis.
L-ați cunoscut pe dramaturgul Valentin Nicolau la repetițiile pentru un spectacol.
Da, când lucram la „Legenda ultimului împărat”, la TNB. El a colaborat foarte bine cu Alice (regizoarea Alice Barb – n. red.). Era foarte deschis și foarte atent la personalitatea actorilor. A fost de acord să se facă modificări – nu atât în text, ci în ordinea scenelor. Dacă i se sugera că ar fi mai bine pentru întregul spectacolului ca scena 7 să devine scena 3 și invers, nu se opunea. Spectacolul a ieșit absolut senzațional. Avea și o poveste foarte frumoasă. Iar mie mi-a plăcut cel mai mult că a fost un work in progress. În general, dramaturgii de la noi nu vor să schimbe nici o virgulă – textul e literă de lege, deci așa trebuie să apară pe scenă și basta! Valentin însă avea această generozitate extraordinară de a merge împreună cu viziunea regizorală și, evident, cu cea actoricească. Dovadă că n-au fost o întâmplare nici următoarele colaborări pe care le-am avut.
Au urmat „Ultima haltă în paradis”, în regia lui Alexandru Tocilescu, la TVR, și tot acolo spectacolul regizat de Cornel Mihalache anul trecut, după piesa „Zi că-ți place!”.
De la primul țin minte foarte clar cum era amenajat salonul de spital! Cu umorul lui bine cunoscut, Toca se întindea pe unul dintre paturi și ne dădea indicații. Era o atmosferă senzațională. Căutarea noastră era continuă, ceea ce a fost valabil și pentru ultimul film pe care l-am făcut împreună, „Zi că-ți place!”, în regia lui Cornel Mihalache. Iată, am vorbit despre trei regizori cu care Valentin a colaborat foarte bine. Și tocmai de-asta spectacolele au avut mare succes: pentru că erau vii, nu montări rigide. Cu o discreție minunată, Valentin iubea actorii și aprecia orice sugestii bune de modificări. El ne dădea nouă textul, pretextul, subtextul și noi organizam prin propriul nostru filtru și prin propria noastră personalitate. Or, asta se întâmplă rar. E foarte frumos să știi că ești contemporan cu un autor și că spectacolele acelea devin unice, iar piesele nu rămân doar texte într-un volum. Știu, de asemenea, că și alte spectacole după piesele lui au avut succes, ceea ce vine și din generozitatea și înțelepciunea autorului de a fi prezent în spectacol împreună cu personalitățile care-l construiesc.
Cât din personalitatea lui Valentin Nicolau, așa cum l-ați cunoscut, se regăsește în piesele acestea?
Foarte mult. În primul rând, prin faptul că mai toate piesele lui au subiecte care pe el îl măcinau, ancorate într-o anumită actualitate, chiar dacă vorbim și despre „Legenda ultimului împărat”, care poate părea o metaforă, ceea ce nu e. Acolo a știut să ascundă frumos și inteligent un contemporan. Alteori, lucrurile au fost spuse mai direct, ca în „Zi că-ți place!”. Ținea în cea mai mare măsură de personalitatea dramaturgului și de tipul lui de căutare. Evident, textele sunt și rămân foarte personale și nu poți face modificări decât în sensul amintit – de schimbare a ordinii unor scene. În esență și în structură, rămâne personalitatea pregnantă a lui Valentin. În toate aceste creații scenice, care există acum în înregistrări, se vede foarte clar că era un bun povestitor.
Va rezista dramaturgia lui sau o parte anume din ea la trecerea timpului? Multe piese sunt ancorate într-o realitate românească a lui „aici” și „acum”.
Eu zic că va rezista. Pe de o parte, există aceste trei spectacole care au intrat deja în istoria filmată a culturii române. Altfel, ca mai întotdeauna, ne izbim, din păcate, de efemeritatea profesiei noastre. Dacă nu sunt căutători sau pescuitori de perle care vor să descopere și să spună povești… De ei depinde. Și asta se întâmplă, din nefericire, cu noi toți. Când dispare sau când îmbătrânește, un artist, în mod nemeritat, este adesea dat uitării. Ar trebui să fim mai mândri de noi și de cultura noastră. Avem piese minunate în mica noastră dramaturgie, dar trebuie să ne aducem aminte de ele. Sunt convins că peste câțiva ani regizorii tineri vor avea ce să găsească în piesele lui Valentin. El a căutat povești care vor fi contemporane și peste ceva ani.
Print
Intelepciunea e mereu contemporana.