Pe 23 aprilie s-a deschis la Craiova ediţia a VII-a a Festivalului Internaţional Shakespeare. În acest an, „Constelaţia Hamlet”. O ediţie dedicată unei singure piese. O idee care – se pare – este unică în istoria festivalurilor din lumea întreagă.
Pentru prima seară, organizatorii au ales montarea lui Oskaras Korsunovas de la Teatrul Municipal OK din Vilnius, Lituania. De altfel, una dintre cele mai controversate spectacole cu „Hamlet” ale ultimelor decenii.
Şi scena se deschide cu o cabină uriaşă de actori. Aşezaţi la măsuţele de machiaj şi pregătiţi să înceapă marele joc. Prima întrebare, fiecare faţă în faţă cu el însuşi, privindu-se în oglindă. „Cine sunt eu?”. Iar această scenă iniţială va deveni premisa întregii montări – totul e magie sau totul e teatru, cum vă place… – şi îi va permite lui Korsunovas să se joace cu bucăţi din text, cu imagini şi cu idei regizorale, fie ele şi doar de dragul ideilor, de multe ori. Aşadar, un „Hamlet” în alb şi negru, cu pete roşii din când în când. Aş spune că montarea lui Korsunovas e construită pe două paliere diferite.
Unul este cel al imaginilor. Un teatru de imagine, destul de mult vehiculat în ultimele decenii. Imagini puternice, unele pline de poezie, altele pline de sensuri (mai mult sau mai puţin căutate…) şi altele golite de sensuri. Imaginaţi-vă, ca-ntr-o pictură, o Ofelia îmbrăcată în alb, în prag să-nnebunească, aşezată pe o mică platformă neagră şi înconjurată de vaze uriaşe cu flori albe. Iar în spate, ceva mai sus, întreaga curte a Danemarcei, ascunzându-se în spatele unor buchete de flori albe.
Sau imaginaţi-vă scena dintre Hamlet şi Gertrude. Momentul uciderii lui Polonius. Camera e construită din măsuţe de machiaj cu oglinzi, care formează un unghi ascuţit. Şi acolo, exact în acel punct, se află şi Polonius, şi Claudius. Când Polonius moare, scena toată se colorează în roşu.
Al doilea palier este cel al textului refăcut… Regizorul îl mixează, amestecă bucăţi întregi din textul original şi, fără să suprime prea mult din el, îl forţează să ia forma propriei montări. Scena morţii Ofeliei este aşezată peste cea în care Hamlet o trimite la mănăstire, celebrul lui monolog al lui Hamlet „A fi sau a nu fi…” este reluat în final. Iar spectacolul se sfârşeşte cu replica „Restul e tăcere.”. Regizorul face salturi în timpul scenic şi în cel al curgerii poveştii, bolte stranii, ca nişte intervenţii demiurgice prin care viitorul devine prezent şi trecutul se transformă în viitor. Desigur, pentru spectatorul mai puţin intim cu povestea lui Shakespeare puzzle-ul e greu de refăcut, iar montarea nu-l ajută foarte mult, justificările din scenă fiind de cele mai multe ori construite doar de dragul frumuseţii imaginilor sau al propriilor idei.
Şi vorbesc despre idei, mereu la plural, pentru că spectacolul din Vilnius rămâne, în ultimă instanţă, exact un puzzle… de soluţii regizorale, în care textul lui Shakespeare slujeşte doar ca pretext. Iar Korsunovas, alegând formula cabină de machiaj – teatrul ca iluzie, teatrul ca joc îşi creează, practic, posibilităţi infinite de a jongla cu scenele. Şi, de la prima replică a spectacolului, rostită obsesiv în faţa oglinzii: „Cine sunt eu?” şi până la ultima „Restul e tăcere” tot ceea ce se întâmplă în scenă e o falsă istorie. Un cerc închis. Ca un arc peste timp, răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” e tăcerea… După întregul zbucium al căutărilor, cu momente desenate în cheie de teatru oriental, cu o minunată scenă a actorilor interpretată regizoral pe ideea dedublării – actorii ambulanţi şi curtea Danemarcei sunt două feţe ale aceleiaşi monede -, răspunsul e „restul e tăcere…”.
Întregul spectacol este, de altfel, construit pe ideea dedublării, în care toţi şi fiecare se reflectă într-un sistem de oglinzi, în care duhul lui Hamlet şi Claudius, deopotrivă cu Regele din trupa ambulantă sunt interpretaţi de acelaşi actor. Claudius, în scena rugăciunii, cu braţele reflectate în oglinzi duble… ca o căutare a unui răspuns pentru aceeaşi întrebare; Hamlet silind-o pe Gertrude să privească la cele „două” portrete – cel al lui Hamlet şi cel al lui Claudius – care sunt, în fond, unul şi acelaşi…
Nu e cazul să vorbim acum despre ceea ce-i lipseşte montării teatrului din Vilnius. Poate coerenţa cu sine… Nu e cazul să vorbim despre interpretare –trupa din Lituania este, cu siguranţă, perfect omogenă. Nu e cazul să vorbim despre rezolvări ale unor situaţii şi ale unor personaje – Rosencrantz şi Guildenstern, doi homosexuali pe jumătate amuzanţi, sau şoarecele uriaş care bântuie scena…
Să rămânem la faptul că a vedea reunite într-un festival din România unele dintre cele mai importante trupe din lume, venite la Festivalul Shakespeare cu montările lor după „Hamlet” – piesă care, poate, mai bine ca oricare alta, ţine lumii oglinda în faţă – este „povestea” cea mai frumoasă care se întâmplă în acest moment în teatrul românesc.
Print