Hedda Gabler, omul fără suflet

Tatiana Niculescu-Bran

Cine e Hedda Gabler ? Fiica unui general aristocrat de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Tânăra soţie a unui universitar mediocru şi aiurit. Fosta iubită a unui istoric vizionar şi boem, rivalul soţului ei. Prietena interesată a femeii lui. Ţiitoarea fără voie a unui judecător lasciv. O femeie rea pentru că se teme să fie bună, înconjurată de oameni buni pentru că se tem să fie răi. O femeie care absoarbe toate viciile lumii din jur – laşitate, invidie, cinism – şi le duce până la ultimele lor consecinţe. Manipulatoare, vicleană, odioasă. Unul dintre cele mai celebre personaje feminine ale lui Ibsen, aflat pe masa de disecţie sufletească a regizorului Andrei Şerban, într-un spectacol jucat cu o tulburătoare inteligenţă emoţională de actorii Teatrului Maghiar din Cluj.

E lucru ştiut că, înainte de a vedea o piesă pusă în scenă de Andrei Şerban, îţi trebuie o oarecare pregătire, mai curând fizică decât mintală. Bine e să nu mănânci nimic înainte, căci spectacolul s-ar putea să te atace visceral, iar mintea să-ţi fie goală, aptă să se impregneze cu emoţiile dezlănţuite pe scenă. Spectacolul „Hedda Gabler” nu face excepţie. Ar trebui, poate, ca la intrarea în camera verde în care se joacă drama, comedia, tragi-comedia , înainte să apuci să calci pe covorul de frunze de toamnă, să fie lipit un afiş care să-i avertizeze pe spectatori că ceea ce vor vedea nu le va cădea bine. Se vor trezi expuşi, goliţi de energia proprie şi umpluţi de viaţa personajelor, încât, la final, nu vor şti dacă, nu cumva, Hedda şi ai ei nu le-au contaminat pe termen lung lumea lăuntrică.

Într-o scrisoare imaginară adresată anul trecut lui Ibsen, Andrei Şerban mărturisea de ce a ales-o pe Hedda Gabbler : „În lumea aflată în plină criză economică, în care se vorbeşte doar de salvarea prin bani, de teama de pierdere a statutului social, unde lipseşte dragostea şi relaţiile conjugale sunt dezastruoase, personajele din Hedda Gabler devin oglinda omului din ziua de azi, piesa e tragi-comedia potenţialului uman rămas neîmplinit.”

Nu întâmplător, personajele din piesa lui Andrei Şerban stau sub semnul a două absenţe : una persecutoare, a tatălui, şi una neîmplinită, a copilului. Educată după principiile cazone ale tatălui ei, Hedda înţelege lumea prin raporturi de putere. Portretul tatălui în uniforma de general, îi dirijează, în tăcere, destinul. Poate că ar reuşi să iubească şi să fie iubită, dacă ar scăpa, măcar pentru o clipă, de sub privirea lui severă şi de sub povara principiilor după care a fost crescută. Dar nu, piesa lui Ibsen e povestea unei femei care îşi reprimă emoţiile şi sentimentele, ţesând la nesfârşit triunghiuri amoroase şi situaţii încărcate de un erotism difuz, nevrotic. În centrul poveştii, se află copilul nenăscut, în diverse ipostaze: ca proiect neîmplinit, ca operă aflată încă în stadiul gestaţiei intelectuale, ca rod al iubirii neîmpărtăşite, ca instrument de manipulare.

Hedda Gabler în viziunea lui Andrei Şerban e mai mult decât o femeie monstruoasă, lipsită de scrupule şi bântuită de fantasme criminale. E, mai curând, o victimă, o fiinţă chinuită care întruchipează omul fără suflet. Când şi l-a pierdut? În ce împrejurări? Şi-l va regăsi, oare? Copilul pe care-l poartă în pântece e metafora copilului lăuntric, a fetiţei căreia nimeni nu i-a descoperit forţa salvatoare a dragostei. Este potenţialul uman rămas neîmplinit despre care-i scria regizorul lui Ibsen. Imola Kézdi interpretează rolul Heddei Gabler cu o extraordinară fineţe care combină fragilitatea cu stihiile dezlănţuite ale invidiei şi geloziei. Personajul are un dublu, mai puţin malefic, aparent inofensiv, dar oricând gata să-şi arate adevărata faţă: doamna Elvsted, jucată de Enikő Györgyjakab şi Anikó Pethő.

Cealaltă proiecţie a copilului lăuntric, rodul gândirii şi al inspiraţiei, manuscrisul pierdut, furat, ascuns şi apoi ars se joacă între doi bărbaţi: soţul şi iubitul, interpretaţi de Zsolt Bogdán şi respectiv Ervin Szűcs. Rivalitatea lor aduce în scenă o incredibilă diversitate de nuanţe, emoţii, grimase, aluzii, vorbe şi priviri care gravitează în jurul femeii iubite şi al operei despre viitorul civilizaţiei. Care viitor ? Nu există niciun viitor, pare să spună Hedda Gabler. În orice caz, nu pentru ea. Omul fără suflet poate avea putere asupra altor destine, se poate afla în căutarea frumosului şi a purităţii, dar orice putere şi orice căutare sunt golite de sens. Copilul lăuntric, sâmburele din care ar putea înflori încrederea şi compasiunea, se teme nu numai de viitor, dar şi de viaţă, bântuit de fantasma a tatălui. Generalul are un alter ego în judecătorul Brack, interpretat cu subtilă ironie de András Hatházi.

În spiritul scrisorii către Ibsen a lui Andrei Şerban, generalul şi judecătorul sunt deţinătorii regulilor jocului şi ai discursului dominant despre ce valori trebuie sau nu trebuie să guverneze viaţa omului modern. Sufletul lui, atât cât i-a mai rămas, se ascunde timid şi nesigur undeva, într-un cotlon al fiinţei, la fel de vulnerabil ca un manuscris ameninţat cu distrugerea. Omului fără suflet îi rămâne o singură ieşire din absurdul pe care-l trăieşte: sinuciderea frumoasă, relevantă estetic în ochii formatorilor de repere şi valori.

Acesta e destinul omului contemporan care şi-a pierdut sufletul, într-o lume cinică, de oglinzi, în care, în absenţa Tatălui, strivirea vieţii altora a devenit arta supremă. Acesta e şi destinul operei: să dispară înainte de a fi completă, căci nu gândirea care a creat-o contează, ci precizia tehnică a dispariţiei.

Andrei Şerban este un mistic al emoţiei şi un regizor care are curajul de a merge contra curentului. „Unchiul Vania”, „Strigăte şi Şoapte” şi „Hedda Gabler” sunt tot atâtea mărturii despre omul modern şi capcanele dorinţei de putere. Toate cele trei spectacole, o trilogie a absenţei tragice a dragostei, sunt jucate cu măiestrie unică de actorii Teatrului Maghiar din Cluj. Nu se putea întâlnire mai fericită între sensibilitatea unui regizor cu experienţa profundă a abisurilor omeneşti şi talentul actorilor maghiari, trăit cu candoare şi autenticitate, ca o descoperire continuă.