Homo Ludens: „Linişte! Sărut. Acţiune!”

Redeschisă în 2010 (după mai bine de şaizeci de ani), Sala Studio a Teatrului Odeon nu îşi dezminte menirea de promotor al artelor contemporane. Inaugurarea a avut loc cu premiera piesei „Blifat”, scrisă de Gabriel Pintilei, actor al teatrului. O comedie – „felie de viaţă” despre o familie normală din România. De curând, s-a reluat un spectacol al dramaturgului american contemporan Arthur Kopit, „Pentru că pot”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Un thriller bine ancorat în era informaţională în care ne zbatem, o poveste despre ciudatele relaţii din lumea virtuală. Diferite de lipsa comunicării din lumea reală – subiect al dramaturgului german Daniel Call, înfăţişat într-un spectacol de Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, „Grădinile groazei”. În fine, panorama naţiilor din stagiunea curentă este completată cu scriitoarea de origine franceză Claudine Galéa şi piesa „Mă întorc de departe”, a cărei structură poetic-muzicală e speculată regizoral de Theo Herghelegiu.

Alexandru Papadopol si Pavel Bartos
Alexandru Papadopol si Pavel Bartos

Sala Studio, flexibilă şi modulară, multifuncţională, mai găzduieşte spectacole de teatru-dans sau dans contemporan, iar foaierul – tot felul de expoziţii de artă. Aşadar, nu îşi dezminte menirea. Tot în 2010, printr-un management recunoscut îndrăzneţ şi teribil de încrezător în tineri, Teatrul Odeon a demarat un alt proiect ambiţios, „Filmul pe scenă”, coordonat de scriitoarea şi regizoarea Andreea Vălean. Ca urmare, acelaşi Studio a devenit spaţiu de experiment pentru o serie de invitaţi din lumea marelui ecran, tentaţi să „îşi încerce mâna” cu mica scenă şi publicul său. Şi varii etape de producţie s-au petrecut aici: casting, montaj live, workshop, ba chiar şi turnarea unei secvenţe din recent premiatul film „Poziţia copilului”, regizat de Călin Netzer. (Este vorba despre un masterclass susţinut de soprana Leontina Văduva, la care participa şi personajul Luminiţei Gheorghiu.)

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. Anul acesta a venit rândul unui alt tânăr regizor de teatru şi film, dar şi scenarist, să probeze cele adunate în ani de studii şi experienţă. Absolvent de Filosofie şi Teatru – la München şi Bucureşti, remarcat încă din facultate pentru spectacolul de licenţă cu piesa „Don Juan vine de la război” de Ödön von Horváth, dar mai cunoscut pentru spectacolul de la Teatrul Act – „9 grade la Paris”, după un scenariu propriu de teatru-film, Peter Kerek vine şi cu experienţa regizorului de teleserii marca MediaPro sau a unor filme de scurt metraj.

Marius Damian si Elvira Deatcu
Marius Damian si Elvira Deatcu

Departe de mine intenţia de a recapitula şcolăreşte realizările de seamă ale unui teatru sau ale artiştilor săi. Dar toate aceste lucruri se leagă, cumva, logic, decurgând unele din altele şi determinând izbânzi colective, precum noul spectacol de la Sala Studio a Teatrului Odeon, regizat de Peter Kerek: „Linişte! Sărut. Acţiune!”.

Scenariul îi aparţine regizorului şi este o adaptare după filmul „Living in Oblivion” (2005) de Tom DiCillo, o producţie americană independentă, de buget redus, despre… turnarea unui film independent, de buget redus. O comedie neagră inspirată din propria experienţă – frustrantă – a lui DiCillo, pe când încerca să debuteze în lumea carnivoră a cinematografiei. Rezultatul: un film premiat, dar şi o sursă de inspiraţie pentru regizorul Kerek, care o completează cu experienţa personală şi cu mult umor, virând subiectul spre un altul, nu mai puţin dureros, dacă n-ar fi tratat tot în cheie comică: producţia autohtonă de teleserii…

Subiectul pare simplu iniţial: un regizor aflat la început de drum îşi propune, fireşte, să facă cel mai bun film din lume  – „Calea Silviei”, o poveste de dragoste, „şi puţin comică şi puţin dramatică”… Din păcate, socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din platou, iar echipa cu care lucrează – de la tehnicieni până la actori – nu este chiar un model de organizare, disciplină şi eficienţă. Ca urmare, povestea devine o suită de coşmaruri – la propriu şi la figurat, iar piesa se termină înainte ca filmul să fi început. Acţiunea este divizată temporal în trei episoade – visuri sau realitate, şi spaţial în planuri de joc – folosite succesiv sau simultan. Scena, cu o deschidere foarte largă, este figurată ca un platou de filmare (decorul: Cristian Niculescu), permiţând momentelor să se înlănţuie şi să se desfăşoare rapid, ca nişte frame-uri pe peliculă. Elementele de decor sunt simple, funcţionale, multe obiecte de recuzită şi nelipsitele ecrane de proiecţie, căci acţiunea scenică este dublată de imagini video live.

Jocul se leagă şi se dezleagă accelerat, într-o continuă mişcare, un neîncetat du-te-vino, variaţie, alternare, încâlceală şi limpezire. Spre deosebire de platoul de filmare din piesă, pe scena de la Odeon lucrurile sunt puse la cale de un regizor riguros şi o echipă experimentată, entuziastă, inventivă şi tânără spiritual. Homo ludens. Plăcerea jocului împreună vine, poate, şi din experienţele (comune sau nu) pe care cei mai mulţi dintre actori le au în producţiile de televiziune. Iar energia transmisă este similară celei din spectacolele studenţeşti, chiar dacă unii dintre „tinerii” noştri actori au sărit binişor câteva hopuri de vârstă…

Acţiunea conţine o mulţime de inside jokes (chiar dacă unele sunt adevăruri dureroase pentru breaslă – „Voi cu telenovelele voastre aţi nenorocit teatrul!”), mici adaptări la realităţile locale (un film cu vampiri turnat într-un Bucureşti post-apocaliptic), scene parodice de amor şi violenţă, cu felurite arme (mai mult sau mai puţin convenţionale). Sex şi sânge, şoc şi groază – toate elementele care ar putea conduce un film către succesul de public scontat. Nu vă panicaţi, însă, piesa este pentru toate categoriile de vârstă. Până şi limbajul este de o licenţiozitate suculentă, absolut naturală pentru acţiune, fără a derapa nicio clipă în vulgarităţile (adesea nemotivate) ale unor texte contemporane. Oricine a avut măcar un pic de-a face cu lumea televiziunii, a filmului, a publicităţii va recunoaşte imediat stilul. (Mărturisesc că eu l-am regăsit în totalitate…) Ceilalţi, neofiţii, se vor bucura „doar” de comicul textului şi al interpretării.

Elvira Deatcu, Gelu Nitu si Alexandru Papadopol
Elvira Deatcu, Gelu Nitu si Alexandru Papadopol

Personajele, la rândul lor, reprezintă tipologii bine cunoscute oricărui ouvrier pe platourile de filmare. Regizorul-scenarist chinuit de amintiri personale, dar, mai ales, de o echipă apucată, oscilând între iubirea (aparent) sinceră a asistentei sale şi avansurile (de conjunctură) ale actriţei principale, este interpretat cu tot farmecul personal şi bogata experienţă TV de Pavel Bartoş. În rolul tinerei dive cu pretenţii mascate de falsă modestie, amestecând cu nonşalanţă relaţiile personale cu cele profesionale, ca o adevărată femme fatale, o descoperim pe Elvira Deatcu, o altă vedetă TV. Frumoasă, dom’le! îngheaţă puţul…, vorba amicului Caragiale. Îi dă replica Gelu Niţu, cu umor şi bucurie a rolului de „monstru sacru” infatuat, „actor total”, coşmarul oricărui regizor – de oriunde şi oricând.

N-o mai văzusem de mult pe Irina Mazanitis pe scenă şi tare îmi era dor de vocea sa inconfundabilă din teatrul radiofonic… O regăsim ca actriţă-mamă, trecând cu lejeritate elegantă de la o stare la alta a personajului. În rolul directorului de imagine, dar şi cameraman (deh, vorbim despre un film cu buget redus), trece cu succes şi rampa,  nu numai micul ecran,  Alexandru Papadopol. Întruchipează un individ coleric, sangvin, torturat la rândul său de personajul absent al iubitei măritate, cu care se ceartă continuu la telefon, mai ales în momentele cheie ale acţiunii. Devine astfel reconfortant să-i revezi pe scenă pe toţi aceşti actori – nepervertiţi de teleserii sau emisiuni TV „de largă audienţă”, cum se întâmplă în cazul altor confraţi de breaslă, care, încet-încet, îşi pierd dicţia, frazarea sau antrenamentul emisiei vocale pentru teatru. Nu aşa stau lucrurile cu echipa spectacolului de la Odeon, căreia, experienţa în televiziune i-a dat în schimb o mai mare dezinvoltură pe scenă.

Alina Berzunteanu si Pavel Bartos
Alina Berzunteanu si Pavel Bartos

Partiturile aparent secundare aduc alte creaţii actoriceşti atent lucrate în cheie comică. Asistenta şi iubita regizorului, sperând însă la un rol în film, este interpretată cu măsură teatrală de Alina Berzunţeanu, cunoscută dintr-un alt spectacol al lui Peter Kerek – „9 grade la Paris. (Într-o altă distribuţie: Paula Niculiţă). Poate unul din cele mai comice roluri, prin fineţea cu care e tratat, îi aparţine lui Marius Damian, sunetistul chinuit de talentul scenaristic şi de vise erotice cu actriţa principală. I se alătură, pentru a întregi „corpul tehnic”, Ioan Batinaş, citând impecabil umilinţa slujbaşului devotat cauzei, până la sacrificiu.

Un spectacol încurajator pentru soarta comediei oneste în Bucureşti şi îmbucurător prin starea de bine regăsită şi pe scenă, şi în sală. O sală plină, bilete epuizate şi, probabil, o viaţă lungă în repertoriu, fără nevoia unor mari întăriri promoţionale. O soartă similară, poate, cu „Pyramus & Thisbe 4 You”,  un spectacol „vânat” de public la acelaşi Teatru Odeon. În plus, posibilitatea extinderii target-ului, prin atragerea tinerilor amatori de film sau a corporatiştilor şi publicitarilor „îmbătrâniţi în rele” (categorii adesea greu de atras în sălile de teatru) şi, de ce nu, a „publicului ţintă” al teleseriilor. Aşadar: „Linişte! Sărut. Acţiune!”

Fotografii: Octavian Tibăr

Print

3 Comentarii

  1. Madalin 04/03/2013
  2. Anca 27/04/2013
  3. Adrian 06/03/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.