Cordonul argintiu care ţine, pentru încă o vreme, trupul legat de suflet. Într-un context contiguu, regizoarea Chris Simion aduce spectaculos această imagine pe scenă: este momentul în care, prin strălucitoare tuburi argintii, Francesca (Ştefana Samfira), Jérome (Radu Micu) şi Raymond (Ionuţ Niculae), servitorul lor, îl obligă pe Benjamin (Florin Zamfirescu) să inhaleze, împreună cu ei, tinereţea şi frumuseţea Helénei (Medeea Marinescu), iubita lui şi prizoniera lor.
Pentru că Francesca şi Jérome Steiner sunt hoţii de frumuseţe. Ajutaţi necondiţionat de Raymond a cărui înfăţişare diavolească reuşeşte, încă de la început, să creeze tensiune în spaţiul închipuit a fi reşedinţa lor de la graniţa Franţei cu Elveţia. Bătrâni şi rămaşi în viciu, soţii Steiner răpesc tineri frumoşi pentru a se hrăni cu vitalitatea lor. Ceea ce se petrece, felul în care se petrece, precum şi întreaga desfăşurare spectaculară dau aparenţa unei povestiri gotice: aflaţi în vacanţă la schi, Heléne şi Benjamin se rătăcesc într-o zonă uitată de lume, chiar pe domeniul familiei Steiner, care îi va sechestra. Iar deznodământul acestei întâmplări terifiante îl va aduce la ospiciu pe Benjamin, tânărul devenit scriitor pe căi mai puţin ortodoxe. Aici, medicul psihiatru (Ioana Pavelescu) – o femeie şi ea tânără, frumoasă, dar care nu poate face copii şi este la tot pasul înşelată de logodnic – îl va asculta aşa cum n-a făcut-o niciodată, cu niciun pacient.
Recent, la teatrul Evreiesc de Stat a avut loc premiera absolută a spectacolului Hoţii de frumuseţe, realizat de Chris Simion – producţia Fundaţia Compania de Teatru D’AYA & Asociaţia INSPIRA – după romanul omonim al lui Pascal Bruckner. Un text care vorbeşte despre idolii societăţii actuale, despre lipsa reperelor şi despre pierderea identităţii. Iar curajul şi ingeniozitatea lui Chris Simion augmentează demersul scriitorului. Regizoarea vede prin coaja lucrurilor şi are capacitatea de a face sensibile spectatorului trăsăturile ce se ascund. La treizeci şi ceva de ani, Benjamin este aproape bătrân, pentru că „poartă un cadvaru” în el… Francesca şi Jérome au gesturi de păpuşi mecanice şi voce uscată, dar ne apar ca foarte tineri. Raymond este, ca imagine plastică, diavolul în persoană.
O altfel de tinereţe fără bătrâneţe şi o viaţă care fuge de moarte. Un mit modern. Bani şi sex – familia Steiner. La glorie prin minciună – Benjamin plagiatorul. Şi victima – întotdeauna va fi sacrificat cel frumos, cel bun, cel adevărat: Heléne. Cum acţionează personajele? Într-o manieră care mi-a adus aminte de un alt roman celebru. Francesca şi Jérome fac paradigmă cu orbul care, în Parfumul lui Patrick Suskind, culegea esenţe din trupul femeilor tinere şi frumoase. Un basm pentru actualitate, în care actorii, cu toţii, excelează.
Inovaţia pe care scenografia spectacolului (Adina Mastalier) o aduce funcţioneză perfect. Decorul virtual asigurat de 360 Revolution – proiecţii pe trei panouri care delimitează spaţiul de joc – nu stânjeneşte prin artificial, ci este perceput ca firesc de spectatorul pentru care calculatorul a devenit un mediu (aproape) natural. Panourile, de altfel, folosesc în economia mizanscenei şi ca ecran pentru filmările cu regim diegetic.
Am lăsat pentru final ceea ce mi s-a părut cel mai interesant. Foarte interesant. Este felul în care Chris Simion a ales ca medicul psihiatru, ascultătoarea – practic, beneficiara poveştii relatate de scriitor –, să fie interpretat de Ioana Pavelescu, al cărei personaj are cu treizeci de ani mai puţin decât vârsta ei reală. Dar câţi dintre spectatori ştiu asta? Ioana Pavelescu arată chiar vârsta personajului! Are silueta şi flexibilitatea unei adolescente şi atitudini a căror graţie te cuceresc. Iar felul în care îi este decupată vocea, în acord cu postura asumată şi devenită explicită prin decupajul de lumină, contribuie la definirea unui rol pe care se înfăşoară toate firele intrigii. Nu cumva, în plan secund, într-un metaplan, răbdătoarea, dar – ştim asta – frustrata ascultătoare se hrăneşte cu povestea lui Benjamin aşa cum hoţii de frumuseţe se hrăneau cu tinereţea prizonierilor? Nu este ea cea care şi-o imaginează pe Heléne intrând pe uşa cabinetului cu chipul unei femei de optzeci de ani?
Print