Alexandru Bumbaş

Textul participă la concursul „Cronicar de ocazie”, iar doritorii pot intra în cursa pentru un pachet de cărţi oferite de Editura Nemira, dacă trimit o cronică la adresa andromonica@yahoo.com.

Având prima reprezentaţie în anul 2006, la Teatrul Naţional din Bucureşti, spectacolul “Neînţelegerea” în regia lui Felix Alexa a fost reluat recent în stagiunea actuală. Am decis să scriu despre “Neînţelegerea” lui Felix Alexa, în primul rând dintr-o motivaţie personală, fiind unul din spectacolele care îmi sunt cel mai aproape, şi-n al doilea rând pentru că îmi pare nedrept faptul că acest spectacol  a generat o reacţie aproape insesizabilă din partea oamenilor de teatru (practicieni sau teoreticieni), deşi este un spectacol care se joacă (încă) cu sala plină.

Cu riscul de a mă pierde în clişee, aş începe prin a spune că montarea lui Felix Alexa reprezintă una dintre cele mai tulburătoare experienţe teatrale ale Naţionalului bucureştean din ultimii ani. Caracterizat de o simplitate regizorală copleşitoare, cu siguranţă voită, spectacolul câştigă prin două instrumente cu care Felix Alexa operează fără milă: pe de-o parte, prin crearea unei atmosfere înăbuşitoare care acaparează publicul-supraveghetor şi de cealaltă parte, prin interpretări actoriceşti de excepţie.

Le voi diseca pe amândouă în cele ce urmează, pornind de la ideea iniţială cum că acest spectacol acţionează ca un bisturiu: vorbeşte despre morală fără a exprima judecăţi de valoare, vorbeşte despre idealuri fără a le împlini, vorbeşte despre familie fără prezenţa unor relaţii fireşti şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre “uman” fără a ne spune CE este “uman” şi ce nu. Povestea piesei este simplă: două femei, mamă şi fiică, ucid în numele unui ideal aproape de neatins. Înfiptă într-o regiune ceţoasă şi friguroasă într-un han vechi, Martha visează la mare, la valuri şi la libertate. Ucide oameni bogaţi în numele acestui ideal, pentru a-şi strânge banii necesari plecării către ţinuturi însorite, având drept complice propria mamă. Într-o zi, la han, îşi face apariţia fiul Mamei şi fratele Marthei care le părăsise cu mulţi ani în urmă pentru o viaţă mai bună, întors acum pentru a le oferi ceea ce nu au avut niciodată. Nerecunoscându-l, cele două îl ucid, ucigând totodată şi ultima speranţă de împlinire a idealului. Prăbuşirea celor două anti-eroine va fi inevitabilă. 

George Banu spunea într-o cronică faptul că acest spectacol este “le théâtre d’art regăsit”. Regăsit, aş adăuga eu, prin universul creat şi sugerat de regizor: simplitatea spaţiului în contrast cu complexitatea trăirilor, semi-obscuritatea generatoare de nelinişti, spaima omniprezentă resimţită scenic doar de Bătrânul servitor, personaj mut care se crispează la fiecare intrare în scenă, şi muzica Adei Milea, care, într-un fel sau altul atinge corzile cele mai înalte ale durerii şi sfâşierii. Răul guvernează în spectacolul lui Felix Alexa, este răul tradus în absurdul şi lipsa de sens ale vieţii, temă atât de dragă lui Camus. Este în acelaşi timp şi răul din titlul în original al piesei “Le malentendu“, unde “mal” semnifică rău în limba franceză, iar “entendre” se traduce prin a înţelege.

Trebuie remarcat, tot la acest nivel al atmosferei tensionate din spectacol, momentul (am putea spune eliberator) al dezvăluirii neînţelegerii. Momentul în care Mama află din paşaportul fiului de crima comisă. Bezna ce cuprinsese sala până acest moment este brusc îndepărtată de lumina reflectoarelor aprinse la maxim. Dar nu este nici pe departe o lumină benefică, este o lumină a “înţelegerii neînţelegerii”, cum a spus George Banu, o lumină care orbeşte spectatorul prin intensitatea mesajului transmis: absurdul vieţii şi totodată absurdul faptelor comise în numele unui ideal. Spectatorii sunt “orbiţi” de lumina adevărului, la fel cum este orbit de cunoaşterea adevărată şi omul eliberat din peştera imaginată de Platon. Nu mă pot abţine să nu amintesc faptul că în acest moment-cheie din sală s-au auzit râsete. Vreau să cred că a fost vorba de autoconservare, de o negare aproape viscerală a acestei realităţi dezvăluite fără anestezie.

Spuneam ceva mai sus de interpretarea actorilor aleşi de Felix Alexa pentru acest spectacol. Mariana Mihuţ ne tulbură şi se tulbură printr-o suită de trăiri care epuizează aproape toate resursele umane (şi, de ce nu?, inumane) ale acestui personaj: epuizare, durere, teamă, disperare, iubire, iertare, neputinţă. Şi chiar şi aşa, Mama, în interpretarea Marianei Mihuţ, este singura care “încă n-a urlat”.

Irina Movilă în rolul Marthei, cu o forţă sisifică, însumează toate caracteristicile filosofiei camusiene şi se dezvăluie ca un fel de catalizator al Marianei Mihuţ – ceea ce din cauza bătrâneţii şi a oboselii nu mai poate duce Mama, duce fiica. Este totodată şi singura care cunoaşte bucuria, odată cu venirea zorilor. Se transformă şi transformă totul în jur. Râde, plânge, urlă şi se bucură cu aceeaşi intensitate de nesuportat.

Mihai Călin în rolul lui Jan, uimeşte prin puritate şi naivitate şi completează perfect banalitatea personajului Maria, interpretat de Lamia Beligan.

Matei Alexandru, în rolul bătrânului servitor, duce probabil cel mai dificil rol, întrucât este singurul personaj care nu se exteriorizează. Este singurul personaj care tace, dar tace ţipând. În final va spune implacabilul «NU»: nu există ajutor, nu există salvare, nu mai există, practic, nimic.

Închei brusc aceste rânduri, la fel cum brusc se termină şi piesa, asumându-mi ideea cum că “Neînţelegerea” lui Felix Alexa este traducerea în plan scenic a sintagmei lui Cioran: “spiritul sfârtecat de luciditate”.

 Am menţionat faptul ca am vizionat spectacolul de 13 ori?

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print