„Iluzii” de neratat la Craiova

Aproape de sfârșitul stagiunii, la un an după ce își aștepta publicul la premiera cu „Rinocerii” lui Eugène Ionescu, în regia celebrului Robert Wilson, Naționalul craiovean propune un spectacol nou de cu totul altă factură. Bobi Pricop, asistent de regie al creatorului american la respectiva producție, revine la Craiova cu un spectacol personal.

După „Profu’ de religie”, montat la același teatru cu doi în urmă, după ce a lucrat „Contra progresului” de Esteve Soler la Teatrul L.S. Bulandra din București și a atras atenția, câștigând multe premii, cu primul său spectacol, „Jocuri în curtea din spate”, la origine un spectacol de absolvire, Bobi Pricop merge mai departe pornind de la un text al lui Ivan Vîrîpaev (al cărui nume teatrul-gazdă alege să-l ortografieze Vyrypaev à l’americane), un text montat de dramaturgul însuși la o ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și de Cristi Juncu la Teatrul ACT. Merge mai departe cu o propunere de calitate și de ținută: un spectacol cu puternic efect emoțional, ce se înscrie în zona minimalismului în sensul lui autentic estetic, lucrat cu minuție și rigoare, astfel încât întregul să nu aibă fisuri sau incoerențe. Prin „Iluzii” se confirmă calitățile regizorului intrat de câțiva ani pe scena profesionistă și, deopotrivă, deschiderea unei instituții de stat spre preocupările artistice ale unei generații în afirmare, alcătuită, dincolo de preocupări, dorințe și obsesii comune, din individualități care încep să se contureze.

Coerența întregului, substanța lui, adecvarea la un context artistic general și caracterul tranzitiv al spectacolului (care „ajunge” și la afectele, și la rațiunea spectatorului de azi) sunt, în mare, atuurile acestor „Iluzii”, o lecție frumoasă despre cum se poate face teatru bun cu mijloace puține. Sala de pictură a Naționalului din Craiova rămâne un spațiu rece, auster, configurat de scenografa Andreea Simona Negrilă din negru și alb, dintr-o turnantă așezată în mijloc, o scară, un spațiu pentru proiecții video și câteva detalii. În acest spațiu în care microfonul din mijloc le revine, pe rând, Romaniței Ionescu și lui Cătălin Băicuș și noilor achiziții Ioana Manciu și Vlad Udrescu, pentru care felicităm teatrul producător, tânărul regizor face o lectură inteligentă a unui text dramatic, care, în lipsa unei interpretări actoricești ce lasă loc misterului și (auto)ironiei, poate fi redus la o mică telenovelă cu pretenții.

Umanismul e salvator însă și la Vîrîpaev, și la Pricop, împreună cu întregul strat de poezie care nu îneacă spectacolul în siropul unor povești despre dragoste și datorie morală povestite de niște bătrânei muribunzi, ci, dimpotrivă, construiește pas cu pas efectul emoțional asupra spectatorului, căruia îi spulberă, la fiecare așa-zisă confesiune de pe scenă, iluzii despre viețile altora și, poate, despre viețile personale. Cu dramatism și cu un umor bine controlat, detașat pe spațiul în care proiecțiile video spun altfel povestea, schematizând-o ironic, benefic, poveștile a două cupluri se clatină zdravăn. De fapt, adevărurile lor se arată a fi neadevăruri, zidurile de autoapărare se prăbușesc în fața unei morți iminente: când a povesti poate însemna a schimba. Doi bărbați și două femei, așadar. Cine pe cine iubește? Cine pe cine minte? Cine pe cine protejează? Cine pe cine…?

Mai complicat de atât nici că se poate. Telenovela rămâne departe, stratul de metafizică prinde vizibilitate și putere, spectacolul capătă ritm și cadență încă de la primele fraze pronunțate la microfon de Ioana Manciu. Personajele povestesc, pe rând, și se povestesc, ca în spectacolele anterioare ale lui Bobi Pricop. Fiecare parcurge și retrăiește mai multe vârste. Fiecare își arată rănile, vulnerabil, atât de aproape de spectatori. Fiecare se dezvăluie, sub semnul adevărului necesar în clipa morții. Vulnerabilitatea actorului care-și face abil partitura – Ioana Manciu, cu dramatism și (prea) des cu lacrimi în ochi; Romanița Ionescu, cu ironie și autocontrol, cu o senzualitate amplificată premeditat de jocul pentru proiecțiile video; Cătălin Băicuș, cu delicatețe, fragilitate și tristețe; Vlad Udrescu, cu ironie ascuțită, contrapunctic și oarecum flegmatic – este o carte câștigătoare. Monologuri și (mai puțin) dialoguri se înlănțuie într-un spectacol de mai mult de o oră și jumătate, care seamănă cu o ședință calmă de psihanaliză (o întâlnire în care cineva povestește ceva despre sine, exersând sinceritatea, dezvăluind lucruri singur sau răspunzând la întrebări) – ori asta se numără printre impresiile pe care le poate avea spectatorul.

Un lucru e clar: cu „Iluzii”, regizorul se avântă mai mult în hățișul sufletului omenesc. Neliniștea personajelor, panica lor, creată de senzația acută că le scapă ceva, sensurile și adevărurile, neliniștea spectacolului, în care fiecare caută obsesiv un adevăr personal, au nevoie de simplitatea cea mai austeră. Și asta și primesc – în primul rând de la regizor și de la scenografă. Anunțata întoarcere la teatrul de actor, după așa-zisul sfârșit al domniei regizorului, se poate pune în discuție inspirat pornind de la aceste „Iluzii”. Precis, dar nu reductiv, nuanțat, dar nu risipit în idee, noul spectacol al lui Bobi Pricop este o mostră de teatru bun al tinerilor de azi – teatru bun și accesibil, fără niciun rabat la public.

Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova

Iluzii, de Ivan Vîrîpaev

Regia: Bobi Pricop

Scenografia: Andreea Simona Negrilă

Traducerea: Bogdan Budeș

Distribuția: Ioana Manciu, Romanița Ionescu, Vlad Udrescu, Cătălin Băicuș, Orlando Buda (violoncel)