Teatrul nostru a obosit. S-a plictisit de căutări. Nu mai are chef să se redescopere. Pare un bătrânel ticăit care îşi face de lucru. Din când în când, tresare din somn şi mai încercă gesturi de revoltă. Dar asta se întâmplă rar şi sporadic. În rest, trăieşte din amintiri şi nu supără pe nimeni. E cuminte şi docil. Şi-a consumat forţa, vocea i s-a piţigăiat, iar genunchii abia dacă îl mai ţin. Îşi poartă trupul chircit pe scene şi spectatorii se bucură că încă mai respiră. Şi sunt îngăduitori cu el, aşa cum eşti cu un bunic drag pe care îl vizitezi şi îi aduci portocale. Dar el de altceva are nevoie; de o mască de oxigen, spre exemplu. De un elixir al tinereţii. Sau de un transplant de inimă.
Acest sentiment de îmbătrânire şi oboseală cronică îl lasă şi spectacolul muzical „Îmblânzirea scorpiei” după William Shakespeare în direcţia de scenă a lui Gelu Colceag de la Teatrul de Comedie. Fiecare element al său, de la decor, costume, coregrafie, muzică şi ecleraj pare scos de la naftalină şi scuturat de praf. Ritmul icnit e dat de inconsecvenţa personajelor şi de o structură nesigură. Scenele par mărgele înşirate pe o aţă uzată. Există în sine şi sunt rezolvate disparat, fără grijă pentru ansamblu; senzaţia de fragmentare este pregnantă, iar forma finală nici măcar nu tinde către un rotund perfect. Îi lipseşte consistenţa şi, chiar dacă râzi pe alocuri la invenţii personale ale actorilor, la final nu pleci din sală cu sentimentul de împlinire. Personaje care urcă şi coboară pe scări mobile, şubrede şi intră şi ies pe uşile care refuză să stea închise atunci când trebuie, într-o scenografie greoaie şi monocromatică semnată de Puiu Antemir.
Demonstraţia nu are ipoteză. Scorpia care se presupune că trebuie îmblânzită este de la bun început mai docilă decât o spune textul. Intrarea sa în scenă este cât se poate de temperată, iar reacţia celorlalte personaje este mult exagerată. Parcă pentru a suplini această primă impresie contradictorie, în scena următoare îşi torturează sora legată de masă. Şi când începi să crezi că într-adevăr Catarina are nevoie de un veritabil dresor pentru a fi stăpânită, urmează întâlnirea cu Petruchio în care marea confruntare e rezolvată ca un rap battling în care cei doi îşi aruncă replici peste o masă lungă. Apoi, brusc şi fără motiv, se cuminţeşte de tot. Se îndrăgosteşte, probabil fulgerător. Dar asta rămâne la intuiţia spectatorilor. De ce mai e nevoie de tot tratamentul ulterior de umilire şi îmblânzire? Pentru că aşa e textul şi altfel spectacolul s-ar termina după jumătate de oră.
Apoi Petruchio. Intră în scenă şi îşi întâlneşte un vechi prieten. Pe Hortensio – un personaj cu vizibile influenţe gay. Şi nu doar că îl sărută accidental, ci îl şi pălmuieşte pofticios peste fund. Şi spune că vrea să se însoare doar pentru avere. Poate fi o speculaţie, e drept, dar nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva şi Petruchio are înclinaţii homosexuale. Şi atunci cum de se îndrăgosteşte atât de natural de Catarina? Mai ales că nu există un moment decupat în care să fim martori ai acestui fenomen.
Apoi Bianca. Sora mai mică a Catarinei, cea care se presuune că care atâta farmec, atâta candoare, atâta nobleţe, încât a cucerit un oraş întreg. E o domnişoară trupeşă, mai înaltă decât toţi bărbaţii din scenă, voinică de-a dreptul, fără prea mare sex-appeal şi cu maniere nu într-atât de elegante. Prin comparaţie, Catarina cea presupus năzuroasă e chiar mai dezirabilă. Şi atunci de ce? De dragul comediei, bineînţeles. Râd o dată. Dar atât. Şi e prea puţin pentru trei ore de spectacol.
Apoi muzicanţii din Padova şi trupa lui Petruchio. Pentru a dinamiza acţiunea s-a optat pentru muzicalizarea textului shakespearian. Cum nu a ieşit musical de-a binelea, este numit spectacol muzical. Fiecare personaj principal îşi are songul lui acompaniat live de o trupă destul de consistentă. Păcat, însă, că muzica lui Călin Grigoriu nu are rezonanţă de hit, ci mai degrabă de şlagăr Mamaia ’86. Iar coregrafia semnată Ştefan Lupu, previzibilă şi cu prea puţină imaginaţie, nu contribuie cu mult la îmbogăţirea spectacolului.
Trupa, în ansamblu, funcţionează greoi. Fără o unitate de interpretare, fiecare actor face ce crede că e mai potrivit pentru rol. Dorina Chiriac reuşeşte să construiască o Catarina lucidă şi profund umană. Exagerează doar de câteva ori forma şi suplineşte un parcurs distorsionat cu instinctul său scenic. În monologul final convinge cu inteligenţă şi sensibilitate şi căptuşeşte replicile încărcate de misoginism cu un gând interior contrar, ironie şi consistenţă, însă regizorul anulează acest efect cu îngenuncherea Catarinei în faţa lui Petruchio şi pune o pecete clară asupra mesajului. Păcat. Alexandru Bogdan este un Petruchio cu multă carismă. După o primă scenă lipsită de orice ritm şi aplomb, odată cu intrarea sa în scenă creşte intensitatea şi ai la ce te uita. Deşi mizează mult pe inventivitatea în improvizaţie, nu este deranjant, chiar dacă nota sa este una vizibil personală; în fond, nici nu există o cheie unitară de joc. Cu toate astea, reuşeşte să fie pe aceeaşi lungime de undă cu partenera sa şi să creeze o relaţie solidă. Dragoş Huluba pare născut pentru a fi adjuvant; este un Grumio comic, un veritabil Arlecchino – reacţionează viu în scenă şi îşi asumă conştiincios rolul de plan secund, colorându-şi fără ostentaţie scenele.
Lucian Ionescu are mult umor, îşi asumă serios rolul lui Hortensio cel efeminat şi cântă cel mai reuşit song din spectacol, salvând finalul primei părţi. Dan Rădulescu este un Lucenţio care se ia prea puţin în serios şi îşi caricaturizează personajul. Vlad Corbeanu realizează o impresie de Tranio, nefiind ajutat nici de prezenţa sa scenică şi nici de voce. Gloria Găitan îşi asumă cuminte rolul Biancăi cea disproporţionată. Mihaela Teleoacă este o mamă inutil îmbătrânită în Baptista. Marius Drogeanu nu are nicio amprentă personală şi nu te ajută să îl reţii pe Gremio.
Am încercat să înţeleg „tăcerea ascultând”, aşa cum ne îndeamnă în mod repetat actorii la rampă la final, dar mesajul a fost de neauzit. „Îmblânzirea scorpiei” la Teatrul de Comedie este un spectacol între multe altele; o nouă păţanie banală din viaţa teatrului bătrân şi obosit. Ar fi putut fi mult mai mult decât încă un amuzament potolit şi inutil. Măcar că nu e plictisitor. Iar asta, din păcate, a devenit semn de performanţă.
Teatrul de Comedie
Îmblânzirea scorpiei
spectacol muzical după William Shakespeare
Distribuția:
Catarina: Dorina Chiriac
Petruchio, nobil din Verona: Alexandru Bogdan
Baptista: Mihaela Teleoacă
Bianca: Gloria Găitan
Grumio, servitorul lui Petruchio: Dragoș Huluba
Lucențio, fiul lui Vicențio: Dan Rădulescu
Vincențio, nobil bătrân din Pisa: Ion Chelaru
Gremio, pețitor al Biancăi: Marius Drogeanu
Hortensio, pețitor al Biancăi: Lucian Ionescu
Tranio, servitorul lui Lucențio: Vlad Corbeanu
Biondello, servitorul lui Lucențio: Teodora Filip / Cristina Juncu
Un pedagog bătrân: Eugen Racoți
Văduva: Smaranda Caragea
Muzicanții din Padova, Trupa lui Petruchio: Alexandru Aron, Smaranda Caragea, Teodora Filip, Bogdan Iacob, Cristina Juncu, Alina Petrică, Paula Rotar, Irina Ștefan, Alexandru Ștefănescu
Direcția de scenă: Gelu Colceag
Decor: Puiu Antemir
Costume: Ioana Pashca
Muzica: Călin Grigoriu
Coregrafia: Ștefan Lupu
Asistent decor: Irina Chirilă, Ioana Colceag
Light design: Sorin Vintilă
Foto: Cristina Matei
Print