„Cred că textele lui Manea şi bineînţeles şi piesele lui trebuie privite ca nişte texte ale unor profeţi. Profeţii n-au fost întotdeauna înţeleşi de contemporanii lor. Ei au fost trimişi de Dumnezeu şi uneori au produs scandaluri. Textele lui Manea trec dincolo de raţiune pentru că încearcă să zguduie omenirea pe un alt plan, cel al emoţiilor şi, poate, şi al visceralului, pentru că suntem în teatru“, spunea regizorul Tompa Gabor într-un interviu acordat acordat Roxanei Croitoru și publicat de LiterNet, citit de mine la scurtă vreme după ce am parcurs, încă o dată, volumul „Texte regăsite. Sfârșitul lumii va fi un clip“ de Aureliu Manea, editat la Casa Cărții de Știință. Cartea a fost publicată cu eforturi în 2012, la momentul la care artistul părăsea sanatoriul după mai bine de două decenii pentru a face un spectacol, trecut aproape neobservat în lumea artistică autohtonă.
Un fior irațional, mistic, străbate aceste frânturi de scrieri strânse în volum de sora autorului, Viorica Samson Manea, și prefațate de criticul George Banu. Într-adevăr, texele regizorului considerat de-a dreptul genial chiar de colegi de breaslă trec dincolo de rațiune, cum simplu spunea Tompa Gabor, care le-a și pus în scenă la Cluj. Dincolo de rațiunea comună și dincolo de literatură, în caz că aceasta din urmă e definită (și) de intenția auctorială, cum spune o teorie demodată, fragmentele dramatice și prozastice reunite în acest volum, rămân frânturi dintr-o luptă care nouă, cititorilor, ne rămâne departe, o luptă strict personală, intimă chiar, cu vizibilul și invizibilul.
În piesele lui Aureliu Manea, demonstrațiile de idei nu ucid artisticul, nu sufocă literatura, deși își păstrează un grad ridicat de abstracțiune. În „Penelopa rămâne îngândurată“, „Repetiția de teatru“ și „Zâna de la răsărit“, personaje bizare, codate, se întâlnesc în decoruri cu o cromatică puternic simbolică și, adesea, așteaptă sau tânjesc după ceva. Replicile lor vin din mitologie, filtrate printr-o conștiință în care se zbuciumă fronda, printr-o gândire ce se zbate în căutarea unor substanțe pur inaccesibile nouă, celorlalți, Circe, Ulise, Moartea și miresele stau de vorbă, caută adevăruri personale, scormonesc după iubire, obsesia ce străbate toate textele lui Aureliu Manea. Mame și fii, trenuri și săli de repetiție, măști și adevăruri se amestecă într-o scriitură în care abundă imaginile onirice și secvențele criptice, formele care tânjesc după un fond, oglinzile ce multiplică și distorsionează, gesturile cu încărcătură mitică, frânturile de povești posibile. Însă niciodată aceste povești nu merg până la capăt, ele rămân frânturi, nu se rotunjesc, rămân premise dintr-o lume bogată în întâmplări imaginare și nenumărate întrebări.
Frazele lui Aureliu Manea, vizionarul venerat, artistul care a lăsat artiștii români fără cuvinte cu câteva spectacole, după care s-a retras, învins de o afecțiune care-l face inaccesibil celorlalți, etape prin care trecea cândva și Antonin Artaud, cum amintește George Banu în prefață, sunt precipitate, se grăbesc, se frâng, nu merg niciodată până la capăt. La fel se întâmplă și în nuvela „Despărțirea de tata“, în care totul se mișcă tot timpul, totul e un drum alcătuit din nu știu câte drumuri. Iată o mostră, exact imagine cu care se deschide textul: „Trenul porni. Șuiera lung și sfâșietor. Era un tren colorat în albastru. Vagoanele strâns lipite între ele tremurau de beția vitezei. Fiul meu se urcase în acel tren și călătoria lui începu. Eu, tatăl său, nu mai aveam nicio putere asupra lui. Legăturile au fost rupte brutal de roțile acelea de fier ce se învârteau acum, mâncând distanțele cu o viteză din ce în ce mai mare. Poate era un tren expres. Poate era un tren accelerat. Poate era un tren personal. În el nu se aflau mulți oameni. Fiul meu făcea o călătorie de lux. Începea primul episod din lunga rătăcire a fiului risipitor“.
Fii risipitori, actori și actrițe, vise, multe vise, drumuri, multe drumuri, gări, nopți de amor aducătoare de extaz, o agitație neîncetată și un frison neobosit, frisonul omului ce caută confirmările vieții, adică bucuriile vieții. Aureliu Manea nu le-a negat niciodată, spun cei care l-au cunoscut, mai aproape sau mai puțin aproape. Imagini dintr-o Biblie închipuită se precipită și în eseul final, „Singurătatea omului sau Narcis“, unde divinitățile se amalgamează, zeii și zeițele se contopesc, îngerii iau diverse chipuri, Dumnezeu zâmbește mult și albul se așterne afară, adus de ninsoare, și pe pagina finală a volumului. O carte fără egal și fără rival, din fragmente regăsite, o mărturie din frânturi ce nu fac o literatură, ci o consemnare discontinuă a unei zbateri. Așezat sub semnul imposibilei întoarceri, dar și sub acela al plecării ce lasă mereu loc de întoarcere, destinul lui Aureliu Manea, care fascinează și înspăimântă, tratat de cele mai multe ori cu o tăcere speriată și pioasă, se păstrează așa cum l-a surprins în câteva fraze George Banu: „Manea a fost un autor ce și-a scris textele direct pe scenă. El nu și-a fost prizonier decât lui însuși și, până la un punct, singur stăpân. Apoi echilibrul fragil s-a rupt și scena română a rămas orfană: Manea s-a îndepărtat de ea fără a se mai reîntoarce“.
Print