Dintre toate formele de Iad imaginate vreodată, de la Hadesul întunecat al Antichităţii greceşti, trecând pe la monştrii lui Dante şi Iadul biblic înăbuşit de foc şi pucioasă în care ard păcătoşii, ajungem, din punctul meu de vedere, la cea mai palpabilă şi neliniştitoare formă de Infern gândită de mintea omenească; Infernul sunt ceilalţi admitea existenţialistul Jean-Paul Sartre, dând naştere astfel unei controversate teorii despre un Iad personalizat. Acea formă de Iad din realitatea imediată a fiecăruia, impregnată în fiecare milimetru pătrat al spaţiului pe care generic îl numim „(a)casă” şi legată ombilical de un trecut traumatizant căruia nu ne putem sustrage.

La sfârşit de stagiune, Teatrul Odeon propune o adaptare neliniştitoare a unui text contemporan aparţinând suedezului Jonas Gardell; Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva este un spectacol de Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, care ne vorbeşte deschis şi fără anestezie despre viaţa din iadul unei familii suedeze şi totodată, despre iadul din viaţa unei femei care n-a cunoscut bucuria şi împlinirea. Aflate la căpătâiul mamei muribunde, două surori, Agnes (Diana Gheorghian) şi Viola (Oana Ştefănescu), se (re)găsesc pentru ca mai apoi să se piardă din nou. Întâlnirea-şoc dintre cele două femei, legate de un trecut traumatizant şi de o mamă care se credea întruchiparea Diavolului, este elementul care declanşează o serie de momente încărcate de grotesc, de exhibarea frustrărilor, a complexelor, a nereuşitelor şi eşescurilor, pe fundalul sufocant ale unei morţi (niciodată prezentă, dar sugerată la de la o scenă la alta).

Regizoral, grotescul situaţiilor este exploatat la maxim: de la spaţiul claustrant în care se defăşoară acţiunea (încarcat la maxim de obiecte vechi şi cutii cu fotografii rupte) până la dialogul dintre cele două surori care generează situaţii groteşti, nu lipsite însă de credibilitate sau autenticitate. Actriţele şi regizoarele devin conştiente de puterea destructivă a cuvântului în acest text, iar fiecare frază rostită pe scenă are o greutate copleşitoare; fie că vorbim de replici de iubire, de ură, de blestem sau de iertare, fie că vorbim despre un „Tatăl nostru” al disperării absolute rostit de Agnes la un moment dat, cuvintele nu pot sub nicio formă să permită soluţionarea conflictelor sau catharsisul personajelor/actriţelor. Cuvintele nu permit nici măcar omenescul „rămas-bun” din finalul spectacolului.

Wilhelm Worringer introducea în artă, în urmă cu ceva timp, conceptul de intropatie. În sens larg, este vorba de procesul psihologic de proiecţie a eului personal în obiectele exterioare. În acest spectacol, două elemente ale ludicului asigură această proiecţie- păpuşile vechi din copilăria celor două femei, păpuşi cărora li s-au impus identităţi (cea a lui Agnes devenită Cristina şi cea a mamei fără nume), păpuşi care după mulţi ani de praf si uitare revin în scenă şi în viaţa femeilor în dublă ipostaza; pe de-o parte, ca prezenţe vii şi carnale (Nicoleta Lefter în rolul Agnes/Cristina şi Liana Mărgineanu în rolul mamei) ce recompun vizual istoria traumatizantă a copilăriei şi, de cealaltă parte, ca obiecte păstrătoare ale unor amintiri afundate într-un psihic labil. Păpuşile în acest spectacol sunt madlenele proustiene, dar de data aceasta sunt madlene cu gust de boală şi eşec care, ca prezenţe fantomatice, potenţează misterul creat pe scenă. Pentru că oricât de credibile ar fi poveştile celor două femei, sacralitatea şi maleficul sugerate în text nu pot fi ignorate. Tobele puternice de pe fundal asigură trecerea de la planul real al acţiunii la cel al memoriei, al intropatiei.

Şi la nivelul interpretărilor actoriceşti, regizoarele reuşesc să facă alegerea perfectă şi asigură întâlnirea spectatorilor cu patru actriţe remarcabile, nedrept de rar aflate pe scena Odeonului. Oana Ştefănescu în rolul Violei, reuşeşte un personaj dificil întrucât ei îi revine sarcina de a întrupa o actriţă în toată monumentalitatea ei, o actriţă care uită de glorie şi reuşită preţ de câteva ceasuri pentru a se ciocni cu realitatea. Diana Gheorghian, primeşte rolul principal al spectacolului (Agnes) şi izbuteşte o performanţă demnă de orice premiu de specialitate, şi chiar mai mult; limita fragilă dintre nebunie şi disperare, durerea absolută a unei vieţi eşuate, nimicnicia, blândeţea, măreţia umană şi sarcasmul unei femei încercate de viaţă fac din interpretarea actriţei o reuşită ce cu greu poate fi uitată. Cu vocea spartă, înăbuşită de durere, cu spasme şi accese de furie necontrolată, actriţa întrupează un personaj frânt, cu iscusinţă neliniştitoare. Liana Mărgineanu în rolul mamei-păpuşă, este prezenţa malefică din scenă (deşi îmbrăcată în alb), Diavolul care îşi chinuie copilul seară de seară cu poveşti terifiante şi care îşi lasă fiica cu chiloţii în vine pentru a constata că aceasta înca NU este femeie. Iar Nicoleta Lefter, o tânără actriţă cu un potenţial uriaş face un dublu rol (cel al lui Denise, fiica punk a Violei şi cel al Cristinei/Agnes). Actriţa reuşeşte să treacă cu uşurinţă de la copilul traumatizat de mamă, cu gesturi necontrolate şi fracturate, la copilul vesel şi optimist al Violei.

Interpretări monumentale, o regie ce pătrunde sensurile cele mai ascunse ale textului, o scenografie claustrantă alături de o muzică bizară şi nepământeană, fac din Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva, un spectacol remarcabil, nefiresc de sincer şi dureros, un spectacol ce va rămâne cu siguranţă unul de referinţă în stagiunile viitoare ale Teatrului Odeon.

Foto George Dăscălescu

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print