Ingmar Bergman, intangibil și fascinant, irascibil și nervos, mereu la limita dintre vis și realitate, în căutarea unei lumi perfecte care parcă scapă printre degete și marcat de o dorință acută de a simți și împărtăși iubire, singurul sentiment capabil să îmblânzească un suflet abrutizat încă din fragedă copilărie. Viața lui nu încape în autobiografia „Lanterna magică”, nici în scrierile despre film, nici în scenarii, nici în piesele de teatru. Nu cuvintele au greutatea necesară pentru a umple 89 de ani de existență, ci imaginile, tăcerile, lumina de care era fascinat și poveștile imprimate în pelicule. Experiența sa de viață a fost resimțită atât de acut, încât va reveni obsesiv în fiecare creație, mai ales anii copilăriei care l-au marcat pentru totdeauna. Atunci s-au născut „demonii” care nu-l vor părăsi niciodată și care vor transforma fiecare zi și noapte într-o luptă a supraviețuirii cu propriul sine.
La Uppsala, în Suedia, se năștea în iulie 1918 un copil despre care se credea că nu va trăi mult din cauza numeroaselor probleme de sănătate. Slab, bolnăvicios, fricos și cu o iubire mistuitoare pentru mama sa pe care va învăța să și-o refuleze, Ingmar Bergman s-a străduit să reziste într-o casă subjugată unei autorități parohiale, până la vârsta de 19 ani, când fuge și refuză să-și mai vadă părinții pentru câțiva ani buni. În același timp, fratele său mai mare încercase să se sinucidă, iar sora sa Margareta fusese obligată să facă un avort. Din acel moment, teatrul devine singurul refugiu, își abandonează studiile și pleacă în turneu cu spectacolul „Tatăl” de August Strindberg. Doar 17 spectatori umplu sala, recenziile sunt umilitoare, drept urmare la întoarcere nu deținea decât un ou, o jumătate de pâine de secară și șase coroane.
Familia, care din exterior se comporta ca un model exemplar, în realitate se destrăma rapid și violent. Chiar și în interviurile de la maturitate, Bergman va condamna comportamentul părinților, deși acesta se datora și societății rigide din anii ’20 și faptului că tatăl său era preot, iar casa lor era expusă privirii publice tot timpul. În filmul „Fanny și Alexander” revin obsesiv imagini din copilărie, precum și o lume magică inerentă pe care, copil fiind, o întrezărea prin firea sa visătoare și obiceiul de a minți, născut ca un mecanism de autoapărare. Tatăl autoritar, pedepsele, legătura cu sora lui, orologiul înalt din sufragerie, blândețea bunicii sunt doar câteva semne recognoscibile din copilărie și transpuse în povestea din „Fanny și Alexander”. Sentimentul permanent de vinovăție, care l-a persecutat toată viața și care a declanșat un dispreț profund față de propria persoană, s-a născut chiar în sânul familiei. „Educația noastră se baza în principal pe noțiuni ca păcat, confesare, pedeapsă, iertare și toleranță – stâlpi de bază în relațiile dintre părinți și copii, precum și raportul cu Dumnezeu. Nu auziserăm niciodată vorbindu-se despre libertate și cu atât mai puțin nu-i cunoșteam gustul.”
Copilăria lui Bergman poate nu a fost cea mai fericită, dar cu siguranță s-a manifestat ca o explozie a fanteziei, înfrânată de reguli, punctualitate, rugăciuni și obediență. În jocurile fanteziei sale, părinții săi îl vânduseră circului, iar el urma să devină acrobat, împreună cu Esmeralda, cea mai frumoasă femeie din lume. Povestea a ajuns la urechile tuturor, iar el a fost exmatriculat și pedepsit aspru. Atunci a descoperit cinematograful, în săptămânile dinaintea Crăciunului, și mai târziu a reușit să aibă propriul aparat de proiecție (lanterna magică) în schimbul a o sută de soldați de plumb.
La doisprezece ani vede „Visul” de Strindberg, piesă pe care în 1986 o monta deja pentru a patra oară. „Seară de seară, în ascunzătoarea mea din avanscenă eram martorul scenelor matrimoniale dintre Avocat și Fiică. Acolo am trăit pentru prima dată magia teatrului.” Afinitatea lui Bergman pentru textele lui August Strindberg nu a încetat niciodată. Inconștient, îi lega același tumult sufletesc care, dacă pe alții i-ar fi răpus, pe cei doi îi stimula și le hrănea creativitatea. Deși montările sale cu Strindberg nu au fost cele mai reușite, influența scriitorului asupra lui nu s-a dezis nici măcar în filme, mai ales în „Persona” care aduce aminte de piesa, „Cea mai puternică”. Când s-au întâlnit pentru prima dată, Strindberg părea prietenos și cordial, iar Bergman era agitat și plin de admirație. Nu întâmplător, după premiera mondială a fimului „Strigăte și șoapte”, s-a mutat împreună cu soția sa Ingrid, într-o casă de lângă Karlapan. Pe locul acela fusese construită Casa Roșie, în care locuise Strindberg împreună cu Harriet Bosse. Bergman relatează că în prima noapte, prin pereții dubli se auzea „Aufschwung” de Schumann, una dintre piesele preferate ale lui Strindberg…
În 1986, Bergman își dorea să monteze „Visul” fără modificări sau tăieri, exact așa cum îl scrisese autorul. „Spectatorul trebuia să perceapă duhoarea curții interioare a Avocatului, să perceapă ca o realitate înzăpezitul peisaj estival de la Fagervik, nebulozitatea sulfuroasă și scânteierea demonică din Skamsund, splendoarea florilor din jurul Castelului care se tot înălța.” Bergman analiza „Visul” la sânge, voia să introducă o ritmicitate care lipsea și să creeze un spațiu magic în care oamenii să se miște ca într-un acvariu… Dar ritmul repetițiilor era mult încetinit, iar Bergman era deja obosit, neliniștit și plictisit de starea de lâncezeală în care se afundaseră cu toții. Lucrul cu actorii era anevoios, nu știau textul și remarcă faptul că „cea mai importantă sarcină a unui actor este aceea de a se armoniza cu partenerul de joc. Fără un Tu nu există un Eu”. Spectacolul s-a bucurat de 40 de reprezentații, dar pentru Bergman a fost un eșec amestecat cu febră, durere, oboseală și, în final, fără nicio bucurie.
În ciuda succesului său internațional în cinematografie, Ingmar Bergman a trăit în teatru și s-a reîntors constant în sala de spectacol, în semiîntunericul care îi oferea aceeași plăcere ca o zi de filmare. La început a fost recuziter, maestru de lumini, a cochetat și cu actoria (joacă regele Duncan din „Macbeth”), a regizat peste 170 de piese printre care „Caligula” de Albert Camus, „Hedda Gabler” de Henrik Ibsen la Teatrul Național din Londra la cererea lui Laurence Olivier, „Don Juan” de Molière, „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams etc. În afară de pasiunea sa pentru Strindberg, ca regizor de teatru, Bergman a preferat diversitatea și reinterpretarea textelor clasice. În autobiografia sa, fiecare eșec este reluat, disecat și impregnat de un sentiment de vinovăție și regret. De exemplu, de montarea piesei „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, îl leagă amintirile sale din Germania, în urma unui schimb de experiență din cadrul școlii. Atunci l-a întâlnit pentru prima dată pe Adolf Hitler, a cochetat cu nazismul și a strigat laolaltă cu mulțimea, din toate puterile, „Heil Hitler!”. Dar tot atunci, într-o cameră în care candelabrul și mobilele erau acoperite cu tul și lumina lumânărilor se răsfrângea în oglinzi, el și noii săi prieteni germani ascultau pe ascuns la gramofon balada lui Mackie Șiș. Printre fumul de țigară amestecat cu razele lunii, plutea un mister de neînțeles, ușile erau închise, șosetele stăteau vârâte în difuzoare și ei asistau la un concert nocturn complet interzis. Mai târziu, Bergman va regreta că a ignorant tocmai acest izvor de inspirație în ceea ce privește montarea sa cu „Opera de trei parale”.
În 1944, la doar 26 de ani, Ingmar Bergman era directorul Teatrului Municipal din Helsingborg, iar sarcina sa era să reînvie această instituție care se afla deja pe moarte… Teatrul era într-o stare deplorabilă, murdar, infestat de purici, sute de șobolani trăiau sub podea, viermii se târau pe pereții restaurantului, prin țeava de scurgere picura urina, vântul sufla din toate părțile, cortina era uzată și cârpită, cabinele erau primitive, și totuși „pentru mine acest teatru a fost raiul pe pământ”, urma să declare Bergman… A schimbat trupa, a renovat teatrul, a introdus un sistem de abonamente, repetau de la ora nouă dimineața până la zece seara și aveau în jur de nouă premiere în opt luni. Munca în teatru compensa haosul din viața sa personală și reducea din tensiunea și încordarea interioară, care nu erau legate numai de problemele sale de sănătate, ci și de dramele sentimentale.
Zeci de ani s-au scurs la repetiții sau în biroul său de director fie că era la Helsingborg, Gothenburg sau la Teatrul Dramatic Regal. Bergman avea talentul de a revigora, de a ordona și organiza în ciuda caracterului său visător și, paradoxal, vulcanic. Teatrul, cu nostalgie sau nu, a rămas adevărata sa casă, „această sală mare cufundată în liniște și semiîntuneric este începutul și sfârșitul și cam tot ce încape între cele două”. Golul lăsat de lipsa iubirii din copilărie a fost umplut cu iubirea pentru creativitate și pentru munca împreună, caracteristică teatrului. După insuccesul cu „Visul”, Bergman realiza că „se poate face teatru fără dragoste, dar nu teatru viu, care să respire”…
Din sala întunecată a pornit aventura sa în cinematografie, cea care îl va consacra cu adevărat. Cu perseverență și o încredere în sine exersată, Ingmar Bergman își va exorciza cu adevărat demonii abia în sălile întunecate fără scene și cortine, ci înțesate de pelicule. Deși viața sa teatrală a alternat cu cinematografia, cea din urmă a făcut înconjurul lumii și a câștigat admirația nenumărator regizori și critici de film. Însă teatrul a născut în Bergman obsesia de a da viață unei scene, oricare ar fi ea. Totul trebuia să fie încărcat de un suflu al vieții, să fie viu, să trăiască, dacă se poate, în eternitate.
Print