Facem teatru (enorm cantitativ și îngrijorător de puțin calitativ), dar vorbim și mai mult despre acest fenomen. Scriem și discutăm în speranța că „luptele ideologice” se vor concretiza în folosul artiștilor și al tuturor celor care contribuie la înfăptuirea actelor artistice. Vorbe mari, fapte mărunte. Și totuși, noi nu renunțăm. A venit rândul tinerei generații să preia cuvântul și inițiativa pentru că poate suntem mai determinați și mai nerăbdători decât toți ceilalți să vedem o schimbare.
Efervescența evenimentelor culturale din București și din întreaga țară provoacă o suită de observații: există un număr impresionant de instituții teatrale (doar în București – 17 teatre de stat și aproximativ 15 teatre independente); dramaturgia contemporană românească lipsește aproape cu desăvârșire, în schimb apelăm la universalitatea pieselor altor culturi; ne confruntăm cu o dublă perspectivă financiară – pe de o parte, în sistemul de stat găsim fonduri (arhi)suficiente gestionate eronat din diverse motivații, pe de altă parte, în sistemul privat acestea sunt inexistente sau minimale; variațiunile artistice satisfac gusturile unui public eclectic, iar artiștii apar pe bandă rulantă. Una peste alta, avem de toate. Dintr-un punct de vedere utopic, dispunem de toate ingredientele necesare pentru ca teatrul românesc să producă valori (produse artistice și specialiști). Care este situația în realitate și de ce, în ciuda acestor date, lucrurile funcționează precar?
Întâmplător sau nu, imediat după Festivalul Național de Teatru (FNT), a avut loc Festivalul Național de Teatru Independent (FNTi). Cele două evenimente au caracter național și ar trebui considerate contextele unor întâlniri esențiale între creatori din întreaga țară pe scene mici sau mari, clasice sau neconvenționale. Avem nevoie de astfel de manifestări, al căror scop rămâne unul demonstrativ. După o stagiune încărcată, apare necesitatea nu doar a oamenilor de teatru, ci și a publicului larg, de a vedea cele mai reușite montări. De a ajunge la concluzii și de a trage semnale de alarmă. Căci cultura ar trebui să ne intereseze pe toți.
Simt nevoia de a menționa (poate periodic) faptul că actul culturii este prin excelență un serviciu public. Se adresează în primul rând oamenilor. Există artiști, fie ei actori, regizori, păpușari, coregrafi sau scenografi, numai și numai dacă există spectator(i). Condiția aceasta de interdependență a însemnat nașterea și longevitatea teatrului. Prin urmare, orice creație este destinată unui factor exterior (publicului) și nu are valoare intrinsecă. Conform acestui principiu ar trebui să acționeze orice autoritate din domeniul teatral. Managerii/directorii instituțiilor de spectacol au obligația de a asigura artiștilor cadrul potrivit procesului de creație. Au responsabilitatea de a susține, de a produce, de a pune în valoare, de a oferi spectatorilor producții care să le stimuleze gândirea și imaginația și de a perpetua teatrul cu funcția sa primară. Câștigul trebuie să fie echitabil, de partea fiecăruia. Realizăm producții în scop personal sau colectiv, industrial sau artistic?!
Tocmai acest conglomerat de festivaluri ajută spectatorul să înțeleagă realmente situația, în cunoștință de cauză. Cum în cadrul FNT-ului a fost un program supraîncărcat, cu zeci de spectacole în doar câteva zile, mi-am pus întrebarea dacă este măcar posibil să se fi montat atâtea spectacole bune într-un timp atât de scurt? Sau dacă intenția s-a rezumat la a invita toate teatrele din țară, de ce unele au lipsit? Oricum ar fi, legat de acest subiect, rămânem cu toții în ceață, acoperiți cu un fel de văl Maya. Bine că a fost și că am văzut cât s-a putut (cât a pemis ISU în limita locurilor rămase publicului de rând, adică cel mult o treime; nu de alta, dar acest festival se adresează invitaților speciali care cel mai probabil au mai văzut spectacolele, dar acum trebuie să fie „onorați”).
O altfel de atmosferă, mai relaxată, mai prietenoasă, mai adevărată… și pe bani puțini, am regăsit-o pe parcursul celor patru zile de FNTi. Un festival care, deși încă „proaspăt”, odată cu cea de-a IV-a ediție a căpătat și mai multă notorietate. Un eveniment deschis tuturor trupelor independente care doresc să participe; anul acesta în număr de 14 din întreaga țară. Un program tot încărcat, însă echilibrat. Spectacole din București, Sibiu, Cluj, Oradea și Timișoara. Nume importante și sonore, dar și tinere talente doritoare de afirmare. O provocare atât pentru organizatori, care au făcut magie din ceva creativitate, cât și pentru participanți și spectatori.
Teatrul independent se maturizează de la an la an. Capătă forță și încredere în ceea ce își propune. Și reușește treptat să suplinească lipsurile majore sau neconcordanțele din zona teatrului de stat. Într-o cu totul altă notă și urmărind principii solide, mult mai sănătoase. Poate datorită tinereții echipelor de organizare și a vitalității pe care o aduc. Dintotdeauna teatrul s-a modelat după societate. Cred că ne aflăm într-un punct de cotitură, în care domină o nevoie pregnantă de schimbare a stilului și a mentalității. Și artiștii din sectorul independent au înțeles situația mai repede decât toți ceilalți. De aici încolo se va observa o ruptură din perspectiva abordării artistice între cele două forme teatrale. FNTi este produsul și, totodată, dovada. Titlurile spectacolelor sugerează modul haotic în care se petrec lucrurile astăzi, în ciuda faptului că temele dezbătute rămân general valabile: „Bucureștiul Meu”, „Playlist pentru sfârșitul lumii”, „Opiniile unui clovn”, „Insomniacii”, „Reasons to be pretty”, „Vandalul”, „Huooooo!!!” etc. Suntem grăbiți, explozivi, impacientați, radicali. Și așa a devenit și teatrul. Acesta este genul de artă la care spectatorul lui 2016 poate să empatizeze și să reacționeze.
Majoritatea spectacolelor de teatru independent pot fi considerate experimente. Pentru că, din nevoia unei evoluții odată cu era tehnologică, apar noi forme de exprimare artistică. Publicul cere artei să îl șocheze, să îi dea impulsuri. Să îi provoace senzații puternice pentru că uită, nu mai are timp sau nu mai poate să simtă. În acest sens, teatrul rămâne sursă de emoție. Producțiile independente nu impresionează prin scenografii epatante, poate și din inconveniente financiare, dar nu numai. Acestea apelează la metode mai subtile, ce țin de psihologic. Mizează pe situațiile rupte din viața cotidiană și pe puterea actorului de a transmite. Căci, într-adevăr, pe o scenă aproape goală, actorul are capacitatea de a da tușe și nuanțe, până la a provoca spectatorului reacții spontante precum râsul în hohote sau plânsul curativ. În astfel de posturi am fost puși la câteva spectacole în FNTi 4. Este cazul celor două producții Unteatru, „Frig” de Lars Noren, în regia lui Alex Bogdan și „Vandalul” de Hamish Linklater, în regia Andreei Vulpe și a spectacolului „Huooooo!!!”, autor și regizor Ovidiu Mihăiță, Auăleu Timișoara. Și asta ne-a reamintit că teatrul făcut din vocație (!) te ajută să trăiești cu adevărat măcar preț de câteva ceasuri.
Totuși, când vorbim despre actorie, cât la sută este o vocație și cât meserie? Apelativul freelancer nu doar sună bine, dar implică, pe lângă devotament și asumare, aceeași nevoie primară de a trăi ca în cazul oricărei alte meserii. Așadar, să ne reamintim faptul că talentul nu ține de foame și că ne place arta de calitate, dar ne ferim cu toții să investim în ea. Poate ar trebui să reconsiderăm problema. Poate ar fi bine să mergem nu doar la teatrele de stat, ci să călcăm pragurile spațiilor independente, să respirăm puțin aerul din cafenele și case vechi și să descoperim că universurile de acolo, mai puțin încrustate în catifea roșie, ascund artiști valoroși.
FNTi 4 a oferit prilejul unor dezbateri între Ministrul Culturii, Corina Șuteu, directorii teatrelor independente, artiști și studenți în cadrul a trei conferințe. Inițiativă apreciabilă pentru că a adus la aceeași masă persoane avizate pentru a discuta pe marginea problemelor numeroase din acest sector. Un moment deosebit de important, al cărui ecou va aduce schimbări pe termen lung, a fost semnarea protocolului de înființare a Asociației Teatrelor Independente din România.
Viitorul nu prezintă nicio certitudine în privința modificărilor din zona independentă, însă putem contribui spre a-i da o direcție de dezvoltare. Un prim pas a fost făcut, după destulă vreme de existență a spațiilor de acest tip. FNTi 4 a consemnat activitatea admirabilă a trupelor independente și a arătat publicului că teatrul nu s-a degradat, ci că abia a renăscut și că, de fapt, oamenii sunt cei care se închistează în propriile mentalități.
Cum putem să schimbăm ceva? Poate că atunci când vom începe să primim răspunsuri la toate întrebările noastre lucrurile se vor clarifica și vor urma parcursul lor firesc. Până atunci, continuăm să le adresăm… cu voce tare sau chiar cu un „Huooooo!!!” alături de cei de la Auăleu, Timișoara.
Stay tuned, noi nu plecăm nicăieri.
Semnat,
Tânăra Generație
Print