Alexandru Ştefan
“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor şi textelor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi îi premiem cu antologia “Shakespeare. Lumea-i un teatru” alcătuită de George Banu.
Dintre toţi regizorii de teatru din România, Victor Ioan Frunză este cel mai afectat de criza economică. Pentru el, spectacolul de teatru este un întreg univers, în mintea lui se desfăşoară lumi cu decoruri uriaşe, forţe hiperbolice intră în conflict susţinute de mecanisme uneori grotesc de complexe, pe scurt, nimic mediocru. Nu degeaba a fost certat cu scenele bucureştene unde dacă se poate să ceri spectatorului trei sute de mii de lei ca să vadă o masă şi trei scaune pliante pe scenă, eşti un geniu al investiţiilor profitabile. Sincer să fiu, sunt foarte curios să aflu cum au decurs negocierile între George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie şi Victor Ioan Frunză , atunci când acesta din urmă a hotărât să monteze cupletul „Cântăreaţa cheală şi Lecţia” de Eugen Ionescu.
Scenografia rezultatului pare un compromis fericit dacă îl raportăm la stilul caracteristic al directorului de scenă care încă mai naşte numerose invidii. „Cântăreaţa cheală” are norocul de a fi susţinut şi de un recital actoricesc deosebit: experienţa Virginia Mirea şi a lui Florin Dobrovici îşi dă întâlnire cu dezinvoltura Mirelei Zeţa pentru a ascunde micile scăpări ale lui George Costin, acest nou actor-fetiş probabil prematur azvârlit pe scena unui teatru de renume cum este „Comedia”. Deşi nu are poezia „Scaunelor” de la Teatrul German de Stat din Timişoara, „Cântăreaţa cheală” păstrează un ritm antrenant învăluit în mister, explorând relaţiile dintre vechi şi nou, sugerate de un posibil conflict între generaţii
Tinerii soţi Martin încă se mai descoperă: „marile lor speranţe” (marcate de coloana sonoră a filmului omonim în regia lui Alfonso Cuarón) se opun oboselii cronice a soţilor Smith. Aparenţele însă se vor dovedi a fi înşelătoare.
Unul dintre paradoxurile surprinse de Eugen Ionescu în „Lecţia” este faptul că Profesorul este un muncitor care nu-şi poate descrie munca, adică nu şi-o poate cuantifica material. Rezultatele sale nu se pot oglindi nici măcar în rezultatele Elevei, deoarece nu este deloc absurd ca dascălul să fie genial, dar învăţăcelul să fie un prost aprioric. Crima finală este un exces, dar nu e absurdă, nu se contretizează ex nihilo, ci în urma unei acumulări de nervi cauzate de incompetenţa unei persoane cu diplomă. În spectacolul lui Victor Ioan Frunză, George Costin intră în scenă deja nervos: monotonia stării sale rupe ritmul Andreea Samson. Prins într-o postură greşită, este nevoit să mărească miza la un paroxism căruia nu-i face faţă: vocea îl înşeală, privirea îi e pierdută. Fiind un text la care artificiile regizorale sunt menite să ţină trează atenţia publicului, şi nu să mascheze cabotinismul, George Costin pierde pariul cu Ionescu.
Cu toate astea cupletul rămâne un must see al teatrelor bucureştene, deoarece este un pastel pe fundalul acesta gri al capitalei. Din fericire, George Costin nu poate umbri originalitatea mizanscenei, fapt care ne poate îndreptăţi să spunem (în termeni economici, pentru publicul cu putere de cumpărare în scădere galopantă) că „îşi merită banii”.
Print